Nu credeam că o să ajung vreodată să scriu despre asta, dar azi, de Ziua Mondială fără Tutun, vreau să spun că m-am lăsat de țigări.
După 29 de ani în care mă mândream să duc „pipa” la gură și ieșeam boscorodind din restaurantele unde nu eram lăsat cu IQosul. Au trecut deja mai bine de două luni de când mă deranjează fumul, de când mă bucur să port tricouri strâmte pe gât fără să simt că mă sufoc, de când nu mai amețesc după prima țigară. De când prin casa mea fac acum mizerie cu ambalaje de bomboane (fără zahăr cică) în loc de chiștoacele mirositoare. De când mă enervez, dar mă liniștesc singur, fără falsa impresie că un fum face minuni. De când mai bine arunc banii pe fereastră decât pe un pachet. De când am luat cea mai bună decizie din viața mea.
Am notat în calendar ziua de 19 martie, nu o s-o uit niciodată și o să o sărbătoresc în fiecare an, ca pe ziua mea. E sfântă pentru mine.
Cumpărasem cartea din decembrie, dar mi-a fost teamă să o citesc, pentru că era ultima mea redută. Mă bazam atât de mult pe ea, încât dacă nu funcționa, știam că nu mai am nicio speranță. După o serie lungă de „mă apuc de la anul”, „o să încep de luni”, „mai stau două zile ca să fiu acasă și să o citesc în liniște” și multe altele încât nici eu nu mă mai credeam, am citit-o și am devenit în sfârșit nefumător.
Și cred că, mai mult decât gândul că m-am lăsat, mă bucură convingerea că nu o să mă mai apuc niciodată. Dacă înainte credeam că e un motiv de integrare socială, acum cred că e cea mai bună ocazie de dezintegrare socială. Nu că nu aș fi puțin extremist de fel, dar nu-i mai văd cool pe cei care fac asta, ci „old school”. Mi se pare că sunt depășiți de vreme și că nu au aflat ce pot să ia bun de la viața asta. Așa cum eram și eu până să vină primăvara cu soarele pe strada mea 😌.
Probabil că nici până la 80 de ani nu m-aș fi lăsat dacă nu aș fi avut un motiv suficient de puternic. Dar cum să te duci la Polul Nord și să ratezi șansa vieții pentru că ești un fumător obosit (la propriu, nu peiorativ)? În iulie plec în prima expediție, la Svalbard, moment în care vor fi trecut deja 4 luni de la marea decizie. Nu știu cum am calculat, dar pare că am nimerit la fix – se spune că după 3 luni, nivelul de dopamină revine la normal iar creierul nu mai cere nicotină.
Mai am o lună de pregătiri, iar „antrenamentul” continuă. De câteva zile mi-am propus să merg 10km pe zi, iar în curând o să-mi vină trotineta electrică. Mai trebuie doar să trec pe la frizer, că-mi strică vântul freza.