Ziua 7
Duminică, 13 augustJurnal de Groenlanda
Ce puteam face în ultima mea zi la Ilulissat, dacă nu să merg iar la shopping de cărți și albume fotografice? E suvenirul meu must-have din fiecare țară, dar nu știu cum se face, că cele mai interesante cărți sunt și cele mai grele, deci un stres teribil când împachetez bagajul. Acum nu doar că am găsit o carte de vreo 3 kilograme despre gheață, dar am luat una și despre Polul Sud, că nu se știe dacă mai am norocul să găsesc pe altundeva.
„Mall-ul” de unde le-am cumpărat se numește „Icefjord centre” și este locul unde se întâlnește istoria cu știința și cultura de aici. E un fel de muzeu cu o arhitectură specială, una cu natura, inspirată de bătaia unei aripi de bufniță polară. Am mers pe acoperișul de lemn cu view spre Disko Bay, unde am văzut de sus cum curg aisbergurile prin golf. Am înțeles cum gheața e o carte deschisă și cum putem citi prin ea trecutul, prezentul, și tot ea ne arată viitorul.
La prânz, am mâncat încă o dată (și sper că nu pentru ultima oară) halibut, peștele pe care l-am descoperit aici și cu care aproape că am făcut cură. E incredibil de gustos și, combinat cu sosul lor de paprika, provoacă dependență. E singurul deliciu pe care l-am descoperit aici, dar nici nu aveam nevoie de prea multe.
Azi am fost în 13, dar cred că superstiția nu ajunge până la cercul polar. Nu doar că nu am avut ghinion, dar am avut și norocul să fotografiez o vulpe polară (maro, cum altfel?). Eram în Islanda când am văzut prima oară o vulpe polară. Momentul a fost scurt, conduceam și am tras pe dreapta ca să verific pe internet dacă am depistat-o bine. Mă așteptam să fie albă și atunci mi-am dat seama că, pe timpul verii, are altă culoare. Tot maro au fost și cele pe care le-am văzut luna trecută în Svalbard. Eram departe de ele și le căutam cu binoclul din zodiac. Ele se cățărau pe stânci, după ouă și păsări. Acum, vulpița sărea de pe o bucată de gheață pe alta și nu își avea locul în peisaj. Parcă mă uitam la un espresso amestecat cu cappuccino, cum încearcă să se camufleze în gheața albă și albastru-turcoaz.
Spre seară, în drumul spre navă, am trecut pe lângă câinii de Groenlanda, care trag sănii atunci când au zăpadă. Acum e vară, așa că i-am găsit aliniați la bronzat. Am aflat că sunt o rasă pură de husky, întâlnită numai aici. Numărul lor scade de la an la an și, odată cu el, se va pierde și tradiția, veche de peste 5000 de ani. Din cauza climei, marea nu mai îngheață, iar săniile sunt inutile. Mai mult, costul îngrijirii câinilor e mult mai mare decât cel al întreținerii bărcilor sau snowmobilelor (plus că benzina are un preț incredibil de mic). Dar, ce să zic… cred că o să se păstreze obiceiul măcar din dorința de a le oferi mai mult „entertainment” miilor de turiști americani ce se vor îmbulzi, probabil, de la anul. Că doar se construiesc trei aeroporturi noi în Groenlanda, ce vor avea zboruri directe către și dinspre America. Nu înțeleg de ce mă mir, după ce am văzut mina de cărbuni deschisă în continuare la Svalbard…
M-am îmbarcat pe vasul care mă duce la Nuuk ca să pot lua avionul spre Kangerlussuaq și apoi spre Danemarca, însă din 2024 probabil că voi zbura direct de aici, odată cu construirea noilor terminale. Gândurile îmi fug departe și-mi strică dispoziția, așa că mai bine mă bag la somn. Pe mâine!
