Ziua 8
Luni, 14 augustJurnal de Groenlanda
M-am trezit nerăbdător să mă uit pe geam, să văd ce peisaj am de pe vas. Cred că e ușor de ghicit ce m-a așteptat. Exact, ceața!
Gândurile de aseară nu mi-au dat pace prea repede, iar în dimineața asta, când am văzut că totul e alb în jur, m-am amuzat singur la răutățile care mi-au trecut prin cap. Mi-am amintit toate discuțiile despre cât de capricioasă e vremea aici, cum totul se schimbă într-o fracțiune de secundă, cum ceața învăluie apele… Și am interpretat asta ca fiind un soi de protecție a naturii. Dacă nouă nu ne pasă de ea, construim aeroporturi și acostăm zilnic în port cu navele de croazieră, atunci trebuie să se apere și ea cumva, nu? Și atunci ne dă vreme instabilă ca să ne fie mai greu de zburat și de navigat. Măcar să ne facă drumurile mai lungi și mai dificile.
Așadar, a fost vremea de stat în casă și de editat. Cu atâtea plecări, nu știu când o să reușesc să parcurg toate imaginile.
Am oprit în Sisimiut, unde am stat vreo două ore, timp suficient cât să fotografiez un corb. Mi se pare incredibil cât de bine se adaptează păsările astea în orice colț de lume. Cred că inteligența lor e dovada că se poate. Unde mai pui că sunt și negre și se remarcă ușor printre toate viețuitoarele albe din Arctic – ursul polar, vulpea polară, bufnița polară, pescărușii, chira, iepurele. În România nu m-aș fi oprit să-l fotografiez, dar aici m-a atras contrastul corbului cu zăpada, iar aripile lui imense parcă voiau să cuprindă aisbergul în brațe.
Dar ceața are farmecul și… curcubeiele ei. Azi am văzut pentru a treia oară în viață fogbow-ul, acel curcubeu alb pe care l-am găsit și în vârful lumii, la Svalbard. Atunci m-a fascinat atât de mult, încât am crezut că-l văd pentru prima oară, deși ne mai întâlniserăm o dată în Deltă, într-o dimineață atât de cețoasă că aproape se ciocneau pelicanii unii de alții. Sper să-l văd și-n Canada și să devină însoțitorul meu în toate expedițiile.
Tot azi am făcut două fotografii care-mi demonstrează încă o dată că imaginile bune se obțin mai mult cu noroc decât cu multă răbdare și așteptări îndelungi. Una dintre ele este cu un nor plin de soare în mijlocul munților întunecați și triști. Parcă le-a dat viață și m-am gândit că așa arată sufletul naturii. Următorul cadru a fost tot unul de moment, când barca a înconjurat un aisberg ce părea banal și, în momentul în care am ajuns pe cealaltă parte a lui, lumina l-a împărțit în două. Așa am obținut jumătate de aisberg alb-alb și cealaltă jumătate de un albastru una cu cerul. Mi se pare că arată spectaculos, dar în același timp e una dintre puținele fotografii pe care mi le imaginez alb-negru. I-am dat și titlu: „eclipsa realității”, pentru că mă duce cu gândul la lupta dintre bine și rău, la lumină și întuneric, la adevăr și minciuni. Vedem ce vrem, auzim doar ce ne place. Și alegem latura aisbergului care ne convine.
Mi-a priit fotografiatul de pe puntea navei, unde am stat și am observat, fără să alerg de colo până colo. Mi-a amintit de viața pe spărgătorul de gheață, care pare așa de demult, deși nu au trecut nici trei săptămâni de atunci. Timpul a fost atât de intens pentru mine în vara asta „polară” și nu-mi vine să cred că deja s-a terminat și a doua expediție.
Groenlanda e un rai. Și, cu siguranță, cel mai spectaculos loc pe care l-am văzut vreodată.
