Ziua 4 – Am văzut 21 de urși polari
6 decembrieJurnal de Churchill
Parcă trăiesc într-un film în care dimineața se continuă cu un moment similar întâmplat seara. Ieri, înainte de somn, scriam cum am încheiat ziua cu ursul alergat de conservation. Astăzi, la prima oră, am văzut cum mașina rangerilor speria doi urși, fiecare aflat într-o altă direcție. Metodele lor poate sunt contestate de unii (spuneam și eu că parcă ar putea să se oprească atunci când văd că și-au îndeplinit scopul), dar par să funcționeze. Până la urmă, de niște ani buni încoace, localnicii au fost nevoiți să se adapteze conviețuirii cu urșii, iar în tot acest timp au găsit cele mai bune metode. Iar soluția lor este să-i lase în pace cât timp nu se apropie prea mult de oraș, dar să și intervină atunci când oamenii sunt puși în cel mai mic pericol. Și e normal să fie așa. Zi și noapte, rangerii primesc alerte, stau în gardă, monitorizează zona și intervin rapid atunci când e cazul. Așa cum au făcut-o de dimineață, dar și după amiază, când noi stăteam în mașină și urmăream un urs cum trece strada, de parcă ne uitam la film. Se pare că eram prea aproape de oraș, așa că personajul a fost alungat cu claxoane zgomotoase.
Pe lângă conservation, un alt rol foarte important îl au cei de la Polar Bears International (PBI), una dintre cele mai mari organizații care se ocupă cu protejarea urșilor și studiază tot ce ține de ei și de habitatul lor. La fel ca rangerii, PBI intervine ori de câte ori e nevoie și participă la toate momentele importante. Sper să găsesc pe cineva de aici căruia să-i iau un interviu pentru blog.
Am crezut că ieri a fost o zi plină, dar astăzi am pierdut numărătoarea urșilor. La ultima socoteală, erau vreo 21. Sunt convins că aglomerația asta se datorează golfului care se transformă de la o zi la alta. Când am ajuns aici, nici măcar o bucățică de gheață nu era pe apă. Ieri începuseră să se formeze bucăți timide, iar astăzi toată zona de coastă e albă.
De departe, cel mai frumos moment de astăzi ni l-a oferit o mamă-urs cu doi puiuți atât de jegoși, încât ai fi zis că-s bruni, nu polari. Probabil și-au dat seama că ne place compania lor, așa că s-au dat în spectacol în fața noastră până am degerat din toate încheieturile. I-am privit cum își urmează cu sfințenie mama și îi calcă pe urme, la propriu. Au obosit-o, i-au pus răbdarea la încercare când cădeau prin nămeți sau se hotărau să ia o pauză de joacă. Se aruncau cu susu-n jos prin zăpadă de parcă făceau breakdance. Ea întorcea capul după ei, se oprea de fiecare dată și-i aștepta să se apropie. Când, în sfârșit, a obosit, s-au întins în spatele unei movile de zăpadă, pe oceanul proaspăt înghețat. Scoteau pe rând capul de acolo, ca niște ghiocei curioși. Dar nici atunci nu s-au liniștit și făceau tumbe cu rândul – când unul se potolea, celălalt prelua rolul „agitat”. I-am așteptat nemișcat până când s-au ridicat iar și au luat-o spre noi. Am reușit să-i fotografiez și cu fața spre mine, când se ascundeau unul în spatele celuilalt și doar câte un ochi se vedea din fiecare. I-am prins și în fața epavei Ithaka, un simbol pentru Churchill. Nu am fotografiat momentul, însă i-am văzut și trecând pe lângă un mascul, cu mama în fața lor, ridicată în două picioare și gata să-i apere cu prețul vieții.
Ursuleții și mama rămân împreună aproximativ 2 ani, dar este fascinant ce se întâmplă înainte de nașterea lor. Am aflat astăzi că femelele rămân însărcinate în luna octombrie doar dacă au suficientă grăsime în organism ca să ducă sarcina la bun sfârșit. Cuplul se iubește în primăvară, iar femela trebuie să vâneze foci toată vara ca să poată rămâne însărcinată. În decembrie se nasc cei mici, iar primele raze de soare le văd abia în luna martie. Mama, nemâncată de luni bune, stoarsă de energie de cei mici, trebuie acum să-i învețe să facă primii pași. Vor mai trece câteva luni bune până vor putea pleca împreună în prima aventura a vieții și, de ce nu, până la primul ospăț.
Ziua nu se putea termina mai bine decât cu un iepure arctic în lumina lui blue hour. Stătea nemișcat, cu blana camuflată cu zăpada, iar ochii, nasul și vârful urechilor în aceeași nuanță închisă cu rocile ascunse sub omăt. Se uita atât de fix, încât puteam să jur că-i White Rabbit din Alice în țara minunilor. După ce ne-am țintuit reciproc cu privirea, am văzut-o cu coada ochiului pe cumătra vulpe. Era cross fox, o variantă melanistică a vulpii roșii. Părea agitată și făcea ture de la stânga la dreapta și înapoi. Chiar dacă era cam departe și lumina destul de slabă pentru fotografie, am putut să-i prind silueta pe vârful stâncilor și am reușit să încadrez în imagine și copacul cu crengi pe jumătate. E o imagine cum numai aici puteam să obțin, cu subiect și „decor” specifice locului. În timp ce scriu rândurile astea, cred că-mi dau seama de ce era agitată vulpea. E posibil să fi simțit (sau chiar văzut) iepurele și să fi vrut să-i vină de hac chiar atunci. Iar noi i-am stricat planurile și-am lăsat-o fără cină. Nu știu dacă să mă bucur pentru iepure sau să-mi pară rău pentru ea, dar sunt sigur că natura îi va face dreptate celui care merită.
Mă bag la somn cu recunoștință pentru tot ce am trăit aici și cu visul de a vedea mâine sau poimâine și o bufniță polară. Doar atât îmi mai lipsește ca să fiu împăcat. Și mai sper să zboare avionul nostru poimâine, fiindcă cel de azi s-a defectat, așa că s-a anulat singura cursă de la Churchill. Nu că nu aș mai căuta motive să rămân aici, dar săptămână viitoare se anunță furtună, iar orașul va deveni un „ghost city”, cu doar câțiva localnici rătăciți.
