Ziua 6 – Am văzut 5 urși polari
8 decembrieJurnal de Churchill
Am văzut cum îngheață golful treptat, însă nu mi-am imaginat că se poate dezgheța peste noapte. A fost un șoc să ajungem pe malul apei și să văd bucățile de gheață cum s-au desprins de margine și plutesc în larg. Oare urșii au plecat deja? Unde sunt? Ce fac acum? Înțeleg că sunt buni înotători (de aici și numele de Ursus maritimus), dar trebuie să fie epuizant să se întoarcă mereu la mal, sute de kilometri prin apă, după o alarmă falsă.
Iar pentru cei care nu cred în încălzirea globală, nu pot decât să spun că golful îngheață cu aproximativ o lună jumătate mai târziu și se dezgheață cu tot atâta timp mai devreme. Trei luni de gheață pierdute în 20 de ani! Nu o zic eu, ci localnicii care trăiesc aici dintotdeauna. Cât despre urși, ei pierd încontinuu greutate cât timp stau pe uscat, iar femelele trebuie să cântărească mai mult de 200 de kilograme ca să se poată reproduce. Asta înseamnă că, cu cât îngheață oceanul mai târziu, cu atât urșii slăbesc mai mult. Femelele dau naștere la mai puțini pui, iar aceștia sunt mai mici și mai slabi. Din 1980 și până azi, procentul urșilor din Hudson Bay a scăzut cu 30%, spune Thea Bechshoft, cercetător în cadrul Polar Bears Internațional.
Fiind ultima zi și, mai ales, primind până acum atâtea momente incredibile din partea naturii, am simțit că ghidul nostru s-a hotărât s-o lase mai moale. Am tot sperat că o să ne ducă la o bufniță, ca și cum ar ști el un loc secret și o să ne facă o surpriză. Dar nici măcar nu se uita după snowy owl… Așa că ne-am dus la ursul pe care-l știam bine, cel de lângă lac, ascuns în boscheți. Dormea și de data asta. S-a trezit doar ca să facă un caca moale și apoi s-a întors la căldura zăpezii. Mă întreb cum se produce digestia când nu ai mai mâncat de luni de zile?
Mi se evaporă gândurile legate de biologie când auzim în stație „mother and cubs”. Duși am fost la ei. Era o mamă cu pui mari, încât abia-i deosebeam când stăteau culcați. Unul se ascundea după pietre, celălalt dormea la pieptul ursoaicei. Am stat vreo 45 de minute cu ei, timp în care și-au tot schimbat locul și s-au încălzit pe rând la soba mamei. Chiar dacă puii sunt aproape adulți, tot e un moment emoționant să-i vezi cum se cuibăresc unii în alții și cum se bazează pe mama lor ca să-i ocrotească.
Spectacolul de azi a fost dat de o vulpe polară mai somnoroasă decât toți urșii din Churchill. Cred că dacă eram mai aproape de ea, am fi putut-o auzi și cum sforăie. Ori era nepăsătoare, ori somnul ei chiar era atât de profund încât nici lătratul câinilor nu a făcut-o să tresară. Dormea ghemuită pe vârful stâncii, acoperită cu coada stufoasă, care-i ține loc de pătură. E aproape de două ori mai mică decât cumătra roșie, iar asta o face să fie și mai drăgălașă. Până și urechile sunt mici, ca să nu piardă căldură din cauza lor.
O privesc cum doarme nemișcată și mă gândesc cât am căutat-o în Islanda, în Svalbard, ca să o găsesc abia în Groenlanda, dar îmbrăcată cu hainele maro-cappuccino de vară-toamnă. Iar acum e în fața mea, albă și pufoasă ca o floare de bumbac. Exact așa cum mi-am imaginat-o. Am vegheat-o zeci de minute, până când s-a trezit, în final. S-a întins, ne-a arătat cât e de lungă și a căscat cu gura până la urechi și cu limba scoasă. În spatele ei era cerul de-un albastru deschis, cum nu am mai văzut în niciuna dintre zile. Cred că am o nouă fotografie preferată.
Ultima seară aici. Ultimul root beer băut – o combinație de cola cu bitter și imitație de bere. Mi-a plăcut, spre uimirea tuturor americanilor de la masă. Au zis că foarte greu „corup” pe cineva să încerce și să mai și ceară a doua oară. În schimb, de mâncarea de aici nu o să-mi fie dor prea curând. Am venit după 3 săptămâni de Islanda, unde am mâncat sănătos și gustos: supe creme, fructe de mare și pește în toate combinațiile, iar de la micul dejun nu lipseau niciodată legumele fierte sau coapte. Aici am dat de bacon, waffles, coaste și burgeri. Așa că am ales „arctic char” în aproape toate zilele.
Înainte să plecăm, am trecut pe la muzeu, ca orice turist respectabil. Am văzut toate animalele arcticului în mărime naturală și, dintre toate, boul moscat (muskox) mi s-a părut cel mai periculos și cu o față nu la fel de prietenoasă ca a ursului. La capitolul suveniruri, muzeul nu stă foarte bine, așa că e primul de unde plec fără să cumpăr cărți. În schimb, am găsit în alt magazin un album superb al fotografului canadian Paul Nicklen. Și pentru că iar am adăugat kilograme în plus la bagaj, am rugat-o pe Lynn, gazda noastră care lucrează la aeroport, să-mi pună o pilă și să treacă cu vederea greutatea bagajului. Cererea mi-a fost respinsă cu zâmbetul pe buze, iar eu i-am apreciat profesionalismul și integritatea, dar am rămas cu teama în suflet. Am trecut cu bine de check-in, motorul avionului s-a reparat între timp, iar eu am plecat din Churchill cu un singur gând: să mă-ntorc cât mai curând. Iar anul viitor să bat recordul de 61 de urși.
