Aflat puțin sub cercul polar, Churchill e un orășel izolat din nordul Canadei, cea mai apropiată așezare fiind la 400 de kilometri depărtare. Stă la intersecția a trei ecoregiuni: pădurea boreală la sud, tundra la nord-vest și golful Hudson la nord (dacă simțiți că citiți Wikipedia, ei bine, de acolo m-am documentat și eu). Vara, e supranumit „capitala mondială a belugăi”. Iarna devine „capitala mondială a urșilor polari”. Cred că sunt în rai.

Nici nu am ajuns bine la cazare și am aflat că un urs s-a plimbat prin oraș azi dimineață. Entuziasmat, dar cu fiori pe șira spinării, am întrebat când a fost ultimul atac în zonă. Mi s-a spus că în 2013, de Halloween. E o sărbătoare pe care nu o înțeleg de fel, cu atât mai puțin aici unde nu se plimbă nimeni noaptea pe străzi, iar ziua oamenii sunt înarmați și ușile mașinilor sunt lăsate descuiate ca să poată intra rapid în ele, în caz de urgență (așa se întâmplă și la Svalbard și, pe bună dreptate, că doar nu sunt hoții mai periculoși decât urșii). Mi se explică apoi că toți copiii sunt supravegheați, însoțiți de poliție și că un elicopter survolează zona în fiecare zi de 31 octombrie. Pentru mine, tot nu are sens Halloweenul aici, dar cu ce drept mă opun eu sărbătorilor?

Am aterizat cu câteva ore înainte de lăsarea serii, așa că ziua asta a fost tare scurtă. Dar am avut vreme să remarc peisajul, mult mai spectaculos decât mi-l imaginasem. Sau poate că iarăși e vorba de lipsa așteptărilor? Oricum ar fi, e frumos tare! Viscolul desenează cu zăpadă întinderile și pictează forme abstracte pe rocile mari, gri antracit. Am văzut deja mai mulți copaci decât în Svalbard și Islanda la un loc, iar asta face ca natura să arate completă, chiar dacă în jur e o mare întindere de alb. Nu doar o dată am trecut pe lângă brazi cu crengi pe o singură parte. Nu știu ce-i cu ei, dar promit să mă interesez. O fi din cauza vântului, de care speram că scap după trei săptămâni în Islanda? Se pare că doar am sărit din lac în puț, aici e mama vântului.

Golful încă nu a înghețat, dar gerul e promițător. A nins timid și am realizat că sunt primii fulgi de pe anul ăsta. Oi fi fost eu la Polul Nord și-n Groenlanda, dar nici acolo nu ninge vara și, în plus, sunt zone aproape la fel de aride ca deșertul, cu precipitații slabe. M-am bucurat de zăpadă ca un copil și mă gândesc ce șanse sunt să o văd și-n România. Ne-a ocolit cam mult în ultimii ani…

Cât despre orășel, mă așteptam să arate la fel ca Longyearbyen, dar e mult mai frumos și mai cosy, mai primitor. Poate și zăpada contribuie la atmosfera de poveste (în  Svalbard am fost vara), dar și picturile murale pe care le vezi la tot pasul (realizate în 2017 de 18 artiști din întreaga lume). Mi-ar plăcea să avem și noi proiecte de genul ăsta – cu un efort mic, să schimbi atmosfera locului și să binedispui oamenii. În Brezoi am văzut munți și brazi pictați pe blocuri și atunci mi-am dat seama cum se poate înveseli un oraș trist.

După scurta plimbare de peste zi, în care mi-am dat seama că locul ăsta e mult mai ofertant decât am crezut, ne-am dus la cină. Mi-am cunoscut colegii: Bill și soția lui, Jerrilyn (un cuplu în vârstă din SUA, cu povești impresionante din toată lumea), Aimée din New York (care e pentru a treia oară în Churchill) și James, ghidul nostru și rangerul care o să ne păzească spatele (la propriu). Cum americanii sunt foarte sociabili și vorbăreți, n-a fost greu să povestim despre orice chiar de la prima întâlnire. Le-am spus că în România, pe ursul lor îl cheamă Fram și am aflat că Winnie the Pooh vine din Winnipeg, iar ei mi-au zis că Teddy Bear e de la Theodor Roosevelt. Istoria spune că președintele era la vânătoare, dar când a apărut ursul negru, a refuzat să-l împuște. Auzind asta, patronul unui magazin din New York a creat ursulețul de pluș cu numele lui.

Deși restaurantul nu e departe de cazare, ne-am deplasat cu mașina, cum face toată lumea aici. Nu cred că o să am timpul necesar și nici ocazia să pot zice că am plecat „la pas” prin Churchill. Când am ajuns acasă, am fost întâmpinați de lătratul la unison al cățeilor. Au văzut farurile pe geam și au tăbărât peste noi cu tot dragul și cu afecțiune de parcă noi eram stăpânii. Mi-ar plăcea să știu limba lor și să-i întreb la ce „emisiune” s-au mai uitat azi? Nu de alta, dar geamul din living, mare cât tot peretele, e ca un televizor pentru ei. Stau toată ziua cocoțați pe canapea și privesc trecătorii. Nu de puține ori, trecătorii au blana albă. Unii au coada stufoasă, alții au urechile mari sau sunt grei cât o mașină.

M-am băgat la somn cu gândul că sunt primul român la Churchill – sau, cel puțin, niciunul dintre localnicii și ghizii de aici nu au mai cunoscut un altul. Poate sună arogant, dar m-am simțit bine să fiu „pionier”.

La prânz, am făcut pauză de cafea la Churchill Northern Studies Centre, acolo unde este și singura toaletă de pe traseu. Înțeleg că aici o să ne oprim în fiecare zi pentru câteva minute. În rest, vom fi într-o continuă căutare. E un loc pe care vreau să-l explorez mai mult până plec și să mă bucur de toate informațiile pe care mi le poate oferi un centru de cercetare unde se studiază schimbările climatice, urșii polari, păsările arctice și aurora boreală.

Primul urs văzut astăzi a fost unul adormit, undeva pe niște pietre în depărtate. L-am așteptat cuminți vreo 30 de minute, dar nici măcar nu s-a întors de pe-o parte pe alta. Am intrat în mașină resemnați și bucuroși de aerul cald, condiționat. Știu că aici pot face față frigului, iar când nu mai rezist, pot intra oricând în mașină. Nu am voie să mă îndepărtez mai mult de câțiva metri de ea, fiindcă risc să dau nas în nas cu Fram. Dar mă gândesc cu groază ce o să fac la Svalbard, în martie, când temperaturile o să fie și mai mici, iar eu nu voi avea confortul mașinii, ci voi simți vântul direct în față, de pe snowmobil.

Mi-au trecut gândurile negre odată ce ghidul nostru începe să ne povestească despre închisoarea urșilor polari. Am crezut că glumește sau că exagerează, până să-i văd și pe ceilalți colegi cum îl aprobă și completează informațiile. Apoi trecem pe lângă ea și-mi dau seama că e real. Aflu că-n momentul ăsta sunt 4 urși închiși – nu au ascultat de autorități, s-au apropiat prea mult (sau prea des) de oraș, așa că au fost trimiți la corecție până când îngheață golful și vor fi eliberați. Polar Bear Holding Facility se cheamă închisoarea și are 28 de celule, unele individuale, altele pentru mame și puii lor. Cât timp stau aici, urșii nu primesc mâncare, decât apă, zăpadă și aer condiționat când e cald afară. Trebuie să înțeleagă că e o pedeapsă, iar lipsa hranei nu îi afectează foarte mult (ei stau oricum nemâncați cu lunile, însă e important să nu asocieze mâncarea cu prezența oamenilor).

Mi se pare ireal ce fac oamenii ăștia pentru urși – totul, ca să nu fie nevoiți să-i omoare. Au înțeles de ani de zile cât de important e rolul animalelor în viața comunității, așa că toate eforturile lor se îndreaptă spre protejarea acestora. Au învățat să conviețuiască și au înțeles că trăiesc de pe urma lor, datorită turismului și a celor care vin să-i vadă an de an, așa că nu se dau în lături nici când vine vorba de cheltuirea unor zeci de mii de euro pentru a ține un urs în închisoare. Știu că merită, doar sunt în capitala mondială a urșilor polari.

După amiaza, pe același lac unde erau urmele de dimineață, l-am văzut și pe stăpânul lor: ursul dansator. Aluneca pe gheață și puteai să juri că valsează pe o melodie doar de el știută. A fost greu să-l urmăresc. Nu numai că el era în mișcare, dar vântul avea atâta forță încât îmi „zbura” obiectivul ca o pană. Pentru prima oară, mi-am dorit să fi fost mai greu Canonul meu.

Pe drumul de întoarcere, am văzut un ochi negru în zăpadă și mi-am dat seama imediat că-i un „willow ptarmigan” (nu știu dacă are traducere în română). E un fel de potârniche, doar că-i albă din cap până-n picioare, mai puțin ciocul și ochii negri. Știam de mult de ea, de când o remarcasem pe Instagram, dar nu mi-am imaginat c-am s-o găsesc la Churchill încă din prima zi. A stat nemișcată la poză, de parcă ar fi fost sedată. Doar că a ales să stea cuminte ca o găină chiar în razele calde ale începutului de asfințit. Și, pe cât de mult îmi place să fotografiez în lumina apusului, visam să o găsesc pe un fundal la fel de alb ca penele ei, fără pic de culoare sau contrast.

Am lăsat pasărea să se camufleze nederanjată și ne-am încheiat ziua la restaurant, cu o porție cam mică de „arctic char” (un pește nordic, pe care l-am văzut și-n majoritatea meniurilor din Islanda). 

La 8 seara m-am băgat în pat, extenuat din cauza frigului și a diferenței de fus orar. Dar am de gând să-i vin de hac frigului de la Svalbard: o să-mi cumpăr mănuși cu baterii, așa cum au Bill și Jerrilyn.

În noapte asta sunt șanse de auroră, iar problema e că nu mă simt în stare să mă trezesc. Am urmărit-o atât de mult în Islanda, fără succes, că am ajuns să mă simt păcălit de ea. Mi-e teamă că-mi stric somnul (și așa prost), iar ea o să facă o figură și o să se ascundă după acei „low clouds” prin care nu mai trec culorile. Sau că o să fie atât de slabă, încât se poate vedea doar prin telefon sau aparat, după expunere lungă.

Nu ieșim bine din localitate, că vedem primul urs, ascuns de vânt la adăpostul tufișurilor. Era mai adormit decât cei de ieri, nici măcar nu și-a ridicat privirea spre noi. La nici jumătate de oră distanță, o mamă se plimba agale, cu puiuțul ei în urmă. E prima oară când văd un ursuleț așa mic, de doar câteva luni. Mă emoționez și-mi trec prin minte poveștile lui Cezar Petrescu despre cum mama-urs lasă puiul să meargă în fața ei, ca să-i protejeze spatele de masculii rău intenționați. Multe neconcordanțe am citit în carte, dar zâmbeam la fiecare. La cât de puține se știau acum o sută de ani despre Polul Nord și viața sălbatică de acolo, Cezar Petrescu a reușit o capodoperă care să facă orice copil să se viseze explorator în „țara ghețurilor veșnice” (minunată expresie, de pe vremea când încălzirea globală nu era una dintre cele mai mari probleme ale omenirii). DAR A GRESIT-O CU COMPORTAMENTUL ANIMALELOR

Încercând să-mi amintesc fiecare moment de peste zi, am realizat că deja am depășit numărul urșilor văzuți la Svalbard. Dacă acolo au fost 6 în 10 zile, aici doar astăzi am numărat 13 urși (cu noroc, de data asta). Constat asta și mă gândesc că mi-ar plăcea să mă plimb prin școli și să le povestesc copiilor despre ce trăiesc aici, despre Planeta asta mare și firavă și despre cum urșii polari nu sunt la Polul Nord, ci mai degrabă în Canada. Lumea se schimbă în fiecare minut, iar noi rămânem în urmă cu aceeași viteză, ca să nu mai vorbesc de materiile din școli. Cred că am un nou țel! Oare ar mișca ceva în copii poveștile astea, astăzi când telefonul îi impresionează mai mult ca orice?

Și nu doar că am văzut 13 urși, dar la un moment dar eram înconjurați de ei. Unul mergea pe plajă și străbătea golful dintr-o parte într-alta, altul picotea lângă o piatră, celălalt studia terenul și parcă adulmeca gheața de departe, să-și dea seama cât mai e până la momentul cel mare. Apoi s-a pus și el cu botul pe labe. Eu alergam de la unul la altul, să nu pierd nicio clipire (și să mai pun nițel sângele-n mișcare). Mi-am lăsat trepiedul și obiectivul de 600 mm (tunul, cum îi mai zic eu) îndreptat spre somnoros și m-am dus spre celălalt Fram cu obiectivul de 100-500 mm, care e mult mai versatil și pot avea un cadru larg, complex, atât cu ursul, cât și cu peisajul. E genul de fotografie pe care am început să o prefer în detrimentul close-up-urilor, odată cu prima expediție nordică. Atunci mi-am dat seama că sunt locuri unde nu merg în fiecare zi și ar fi bine să surprind mai bine contextul, viața sălbatică în tot mediul ei natural, să vorbesc despre emoție, dar și despre casa ei și locul unde a fost creată. Singurul regret pe care-l am aici e că nu pot folosi drona din cauza vântului și din cauza distanței mult prea mici față de aeroport, dar l-aș mânia pe Dumnezeu dacă aș spune că nu-mi sunt de ajuns aparatele și obiectivele Canon. Nu aș putea să-mi doresc mai mult din punct de vedere al tehnologiei, plus că fac față gerului mai bine decât mine. Eu sunt plin de plasturi călduroși ca să rezist, în timp ce bateriile parcă nici nu simt că afară sunt -20 de grade (real feel).

Printre cei 13 urși de azi s-a numărat și unul de ieri – na, se mai repetă și ei. Îl urmăream confuz, pentru că nu înțelegeam cum poate să-i sufle vântul în blană la fel ca valsatorului de ieri. Am dat zoom pe poză și atunci am realizat că micul șanț de după ureche nu e efectul vântului, ci al unei operații. Din păcate, nu am reușit să aflu povestea lui, dar i se vede firul de sutură în fotografie.

Tot azi am văzut o premieră. Ne-am oprit să fotografiem o „cross fox”, undeva lângă marginea străzii principale. Stătea la poalele unui copac și se mișca nervos. Până să înțelegem ce se-ntâmplă, am văzut copacul mișcându-se, iar în vârful lui o veveriță. Am crezut că-i o „chipmunk”, dar am aflat că e „pine squirrel”. Oricum ar fi, e clar că vulpea o urmărea. O fotografiam când pe una, când pe alta și numai văd că vulpea trece la atac și se urcă în copac! Dar nici n-a apucat să-mi tresară inima, vă veverița s-a făcut nevăzută. Am respirat ușurat și-am plecat. Cine știa că vulpile se cațără-n copaci? Se pare că asta e mai tupeistă.

Ziua s-a terminat cu un apus după care am fugit cu mașina. Am văzut norii și ne-am dat seama că urma un spectacol pe cer, așa că am plecat repede spre cel mai bun loc din Churchill pentru iubitorii de apusuri. Și cum stăteam liniștiți să se aprindă culorile, auzim deodată pocnituri și mare zarvă făcută de niște mașini. Văd apoi ursul cum aleargă spre apus, dar nu ca să-l admire, ci ca să-și găsească liniștea. Se pare că s-a apropiat prea mult de oraș, iar acum echipa de conservationp îl sperie ca să-l îndepărteze. Înțeleg situația, dar mi se pare că exagerează. Ursul pare suficient de panicat, iar ei tot nu se opresc. Și zic asta pentru că am văzut cum e să fii la 15 metri de urs și să-l sperii cu zgomotul pe care-l fac două pietre când se ciocnesc. Ni s-a întâmplat tot azi, când un Fram curios s-a apropiat prea mult de noi. Pur și simplu venea spre mașină, fără urmă de frică. Cu strigăte și cu acel zgomot de pietre, ca în preistorie, am reușit să-l îndepărtăm. Tot atunci am aflat că ghidul nostru e singurul care ne apără cu pietrele, pe când ceilalți doi sunt înarmați. Unul cu vuvuzea ca pe stadion, iar celălalt cu pușcă. Cred că trebuie să învăț cum să intru mai repede în mașină, cu toate catrafusele după mine. Fără să mă împiedic!

P.S: Înainte de noapte bună, las scris aici cum era să mor. Eram undeva sus, aproape de groapa de gunoi a orașului, de unde fotografiam cu „tunul” cum o ursoaică și puiul ei sunt tranchilizați și pregătiți să fie duși la închisoare. Totul se întâmpla undeva departe, în josul dealului. Eram captivat de moment și neatent la orice mișca în jur. Deodată aud oameni țipând și mașini claxonând asurzitor. Nu am realizat ce se întâmplă, doar am fugit repede spre mașină. Am făcut câțiva pași și eram deja înăuntru, în siguranță. Atunci ne-au spus colegii că suntem norocoși să fim în viață (se pare că era șI Bill lângă mine), pentru că fuseserăm la nici 3 metri de un urs care ieșise pe nepusă masă de după deal. Rangerii au văzut totul de jos, așa că au gonit spre noi ca să ne avertizeze și să-l sperie. Tot atunci am aflat că nu trebuie să fugim dacă vedem ursul… Ei bine, eu nu l-am văzut, deci cum era să procedez?! Nici acum nu am apucat să procesez bine informația și nu cred că am fost vreo secundă conștient de pericol. Și acum, ca și atunci, mă gândesc doar cum să obțin o înregistrare video cu momentul. Tare mi-ar plăcea să rămân cu amintirea asta vie, hihii. Plus că, fără înregistrare, mi-e teamă că o să mă considere lumea un mincinos și jumătate, așa cum zic și eu despre alți oameni cu povești similare.

Spre seară ne-am întors la locul cu pricina ca să facem o poză unde era să murim. Ne-am asigurat că nu e niciun „binevoitor” prin preajmă și am coborât la piatră. Ne-am fotografiat și am sărbătorit viața cu un mare zâmbet pe buze.

P.P.S: În noaptea asta vine Moș Nicolae. Sper că cei cărora le scriu acum vederile și-au curățat bine ghetele. Pixul meu cu urși polari, cumpărat din Svalbard, încă rezistă. Eu, în schimb, am obosit. Dar știu că merită efortul, iar destinatarii se vor bucura să vadă ștampila pe care scrie „Churchill – the polar bear capital of the world” (eu o am pe pașaport).

De departe, cel mai frumos moment de astăzi ni l-a oferit o mamă-urs cu doi puiuți atât de jegoși, încât ai fi zis că-s bruni, nu polari. Probabil și-au dat seama că ne place compania lor, așa că s-au dat în spectacol în fața noastră până am degerat din toate încheieturile. I-am privit cum își urmează cu sfințenie mama și îi calcă pe urme, la propriu. Au obosit-o, i-au pus răbdarea la încercare când cădeau prin nămeți sau se hotărau să ia o pauză de joacă. Se aruncau cu susu-n jos prin zăpadă de parcă făceau breakdance. Ea întorcea capul după ei, se oprea de fiecare dată și-i aștepta să se apropie. Când, în sfârșit, a obosit, s-au întins în spatele unei movile de zăpadă, pe oceanul proaspăt înghețat. Scoteau pe rând capul de acolo, ca niște ghiocei curioși. Dar nici atunci nu s-au liniștit și făceau tumbe cu rândul – când unul se potolea, celălalt prelua rolul „agitat”. I-am așteptat nemișcat până când s-au ridicat iar și au luat-o spre noi. Am reușit să-i fotografiez și cu fața spre mine, când se ascundeau unul în spatele celuilalt și doar câte un ochi se vedea din fiecare. I-am prins și în fața epavei Ithaka, un simbol pentru Churchill. Nu am fotografiat momentul, însă i-am văzut și trecând pe lângă un mascul, cu mama în fața lor, ridicată în două picioare și gata să-i apere cu prețul vieții.

Ursuleții și mama rămân împreună aproximativ 2 ani, dar este fascinant ce se întâmplă înainte de nașterea lor. Am aflat astăzi că femelele rămân însărcinate în luna octombrie doar dacă au suficientă grăsime în organism ca să ducă sarcina la bun sfârșit. Cuplul se iubește în primăvară, iar femela trebuie să vâneze foci toată vara ca să poată rămâne însărcinată. În decembrie se nasc cei mici, iar primele raze de soare le văd abia în luna martie. Mama, nemâncată de luni bune, stoarsă de energie de cei mici, trebuie acum să-i învețe să facă primii pași. Vor mai trece câteva luni bune până vor putea pleca împreună în prima aventura a vieții și, de ce nu, până la primul ospăț.

Ziua nu se putea termina mai bine decât cu un iepure arctic în lumina lui blue hour. Stătea nemișcat, cu blana camuflată cu zăpada, iar ochii, nasul și vârful urechilor în aceeași nuanță închisă cu rocile ascunse sub omăt. Se uita atât de fix, încât puteam să jur că-i White Rabbit din Alice în țara minunilor. După ce ne-am țintuit reciproc cu privirea, am văzut-o cu coada ochiului pe cumătra vulpe. Era cross fox, o variantă melanistică a vulpii roșii. Părea agitată și făcea ture de la stânga la dreapta și înapoi. Chiar dacă era cam departe și lumina destul de slabă pentru fotografie, am putut să-i prind silueta pe vârful stâncilor și am reușit să încadrez în imagine și copacul cu crengi pe jumătate. E o imagine cum numai aici puteam să obțin, cu subiect și „decor” specifice locului. În timp ce scriu rândurile astea, cred că-mi dau seama de ce era agitată vulpea. E posibil să fi simțit (sau chiar văzut) iepurele și să fi vrut să-i vină de hac chiar atunci. Iar noi i-am stricat planurile și-am lăsat-o fără cină. Nu știu dacă să mă bucur pentru iepure sau să-mi pară rău pentru ea, dar sunt sigur că natura îi va face dreptate celui care merită.

Mă bag la somn cu recunoștință pentru tot ce am trăit aici și cu visul de a vedea mâine sau poimâine și o bufniță polară. Doar atât îmi mai lipsește ca să fiu împăcat. Și mai sper să zboare avionul nostru poimâine, fiindcă cel de azi s-a defectat, așa că s-a anulat singura cursă de la Churchill. Nu că nu aș mai căuta motive să rămân aici, dar săptămână viitoare se anunță furtună, iar orașul va deveni un „ghost city”, cu doar câțiva localnici rătăciți.

Astăzi, pentru prima oară, am avut ceva stabilit în program. Știam că la 12 urma să vedem un „bear lift”, așa că ne-am pus pe poziții cu vreo jumătate de oră mai devreme. Pentru nimic în lume nu am fi vrut să ratăm așa ceva, un moment incredibil, care se întâmplă doar de câteva ori pe an. Am privit lung la porțile imense ale închisorii, de parcă așteptam la „Surprize, surprize”. La 11:57 s-a ridicat ușa, iar din spatele ei au ieșit patru oameni ce „plimbau” un urs pe o targă trasă de un ATV, culcat pe burtă și legat la ochi. Arăta fix ca porcul nostru înainte de tăiere. Cu un ochi plângeam, fiindcă era o imagine destul de dramatică, iar ursul se afla într-o ipostază vulnerabilă, cum n-am mai văzut vreodată. Cu celălalt ochi zâmbeam și mă bucurăm că urmează să fie eliberat, chiar acum, când golful e proaspăt înghețat iar el poate să plece, în sfârșit, după hrană. De la închisoare la festin. Am urmărit apoi cum e dat jos de pe targă și întors pe spate cu lăbuțele pe piept, ca un om pregătit pentru înmormântare. Atunci a început elicopterul să se apropie încet și să se ridice ușor odată cu ursul, care acum dormea inconștient într-o plasă ca un năvod. Pe măsură ce elicopterul se înălța, ursul se plia mai bine pe forma plasei până a ajuns, în final, să arate ca un pui nenăscut încă, încolăcit în burta mamei. Câte  scene am văzut, atâtea închipuiri și emoții am avut. Mi-am revenit abia când am văzut cum zboară ursul și e dus sus, până când mai rămâne doar un punct pe cer. Parcă abia m-am trezit din vis. Oare să fie o pasăre? Nu, e ursul care zboară!

Anesteziați după un eveniment atât de intens, am mers în explorare printr-o pădure de conifere. Nu știu să fac bine diferența între copaci, dar înțeleg că aici predomină molidul (black spruce sau white spruce) și laricele (tamarack). Un lucru e cert, pădurea avea copaci cât de cât uniformi, cu ramuri pe toate părțile, așa cum rar vezi pe aici. Probabil că se protejează unii pe alții și vântul nu mai are putere să-i decupeze după bunul plac. Între timp, am aflat că celor cu crengile pe o singură parte li se mai spune și copaci-steag – sunt cei care m-au șocat încă din prima mea zi la Churchill, iar efectul vântului asupra lor se numește „krummholz” sau „ice pruning”.

Am găsit și viață în pădurea uniformă: o vulpe „cross fox” superbă. Deși am putut să o fotografiez suficient de bine de la distanță, m-am apropiat special ca să o pot studia mai atent cu ochii mei, și nu prin lentila obiectivului. Știu că e o specie întâlnită doar în colțurile astea de lume, așa că am vrut să-mi rămână întipărită bine în memorie. Nu ne-am luat bine la revedere de la ea, că am văzut o altă vulpe, de data asta polară. Era departe, pe roci, dar m-a impresionat viteza ei. E mică și fâșneață, ca un bulgăre de zăpadă cu blăniță, urechi ciulite și picioare de maratonist. Mi-a amintit de o poveste adevărată, citită pe internet în timp ce mă documentam despre Canada, când am descoperit că am urmat anul acesta același traseu pe care o vulpe polară l-a făcut în 2018. A plecat din Svalbard, după trei săptămâni a ajuns în Groenlanda, iar la aproximativ 3 luni a fost depistată pe o insulă din Arhipelagul Arctic Canadian. Străbătuse până acolo 3500 km. Nu încetează să mă uimească forța naturii și nici nu mă mai surprinde cât de mici suntem noi, oamenii. Eu am parcurs același traseu după nenumărate escale, avioane pierdute, bani cheltuiți, energie epuizată, stres la cote maxime, răceli, rău de mare, probleme cu somnul din cauza fusului orar. Vulpea doar și-a văzut de drum și și-a conservat energia cât de mult a putut în căutarea hranei și a unui loc mai bun.

În timp ce făceam analogia asta, în spatele meu se perindau alte două cross fox. Cu ultimele frânturi de energie, m-am întors spre ele și am încercat să găsesc un cadru bun măcar cu una. Nu știu ce a ieșit, o să văd la momentul adevărului (a se citi: la selecția pozelor).

După ce am plecat din paradisul vulpilor, am ajuns pe lacul urșilor. La propriu! Un urs dormea în tufișuri, la intrarea în zona lacului, iar două mame își alăptau puii de-o parte și de alta a apei înghețate. Una dintre ursoaice își făcuse culcuș sub o grămadă de zăpadă, iar cealaltă se ferea de vânt la poalele copacilor. Parcă se simte nerăbdarea lor în aer. Îmi amintesc de începutul meu în lumea fotografiei de wildlife și cum am devenit, deodată, un om care poate să aștepte nemișcat ore în șir. Natura m-a forțat cumva să fac asta și la fel face și cu animalele. Le pune la încercare în fiecare an, le testează limitele și răbdarea.

Mâine plec. Ca de fiecare dată, la începutul călătoriei mi s-a părut că am prea puțin timp la dispoziție – nici o săptămână într-un loc atât de complex și fascinant, care mi-a mai și întrecut așteptările încă din prima zi. Mâine se termină, iar eu zâmbesc în sinea mea. A fost o expediție intensă, în care am văzut atât de multe într-un timp atât de scurt, încât plecarea nu mă întristează. În schimb, îmi promit că mă voi întoarce și-n alt anotimp. Vreau să văd urșii cum se joacă în floricele, vreau să văd puiuții de câteva luni cum o zăpăcesc pe mamă cu energia lor, vreau să văd Beluga sau Snowy Owl. Dacă aș putea, aș veni doar aici în următorii ani. Acum o înțeleg pe Aimée, care a venit pentru a treia oară (diferența între noi doi este că ea e de pe același continent).

Mi se evaporă gândurile legate de biologie când auzim în stație „mother and cubs”. Duși am fost la ei. Era o mamă cu pui mari, încât abia-i deosebeam când stăteau culcați. Unul se ascundea după pietre, celălalt dormea la pieptul ursoaicei. Am stat vreo 45 de minute cu ei, timp în care și-au tot schimbat locul și s-au încălzit pe rând la soba mamei. Chiar dacă puii sunt aproape adulți, tot e un moment emoționant să-i vezi cum se cuibăresc unii în alții și cum se bazează pe mama lor ca să-i ocrotească.

Spectacolul de azi a fost dat de o vulpe polară mai somnoroasă decât toți urșii din Churchill. Cred că dacă eram mai aproape de ea, am fi putut-o auzi și cum sforăie. Ori era nepăsătoare, ori somnul ei chiar era atât de profund încât nici lătratul câinilor nu a făcut-o să tresară. Dormea ghemuită pe vârful stâncii, acoperită cu coada stufoasă, care-i ține loc de pătură. E aproape de două ori mai mică decât cumătra roșie, iar asta o face să fie și mai drăgălașă. Până și urechile sunt mici, ca să nu piardă căldură din cauza lor.

O privesc cum doarme nemișcată și mă gândesc cât am căutat-o în Islanda, în Svalbard, ca să o găsesc abia în Groenlanda, dar îmbrăcată cu hainele maro-cappuccino de vară-toamnă. Iar acum e în fața mea, albă și pufoasă ca o floare de bumbac. Exact așa cum mi-am imaginat-o. Am vegheat-o zeci de minute, până când s-a trezit, în final. S-a întins, ne-a arătat cât e de lungă și a căscat cu gura până la urechi și cu limba scoasă. În spatele ei era cerul de-un albastru deschis, cum nu am mai văzut în niciuna dintre zile. Cred că am o nouă fotografie preferată.

Ultima seară aici. Ultimul root beer băut – o combinație de cola cu bitter și imitație de bere. Mi-a plăcut, spre uimirea tuturor americanilor de la masă. Au zis că foarte greu „corup” pe cineva să încerce și să mai și ceară a doua oară. În schimb, de mâncarea de aici nu o să-mi fie dor prea curând. Am venit după 3 săptămâni de Islanda, unde am mâncat sănătos și gustos: supe creme, fructe de mare și pește în toate combinațiile, iar de la micul dejun nu lipseau niciodată legumele fierte sau coapte. Aici am dat de bacon, waffles, coaste și burgeri. Așa că am ales „arctic char” în aproape toate zilele.

Înainte să plecăm, am trecut pe la muzeu, ca orice turist respectabil. Am văzut toate animalele arcticului în mărime naturală și, dintre toate, boul moscat (muskox) mi s-a părut cel mai periculos și cu o față nu la fel de prietenoasă ca a ursului. La capitolul suveniruri, muzeul nu stă foarte bine, așa că e primul de unde plec fără să cumpăr cărți. În schimb, am găsit în alt magazin un album superb al fotografului canadian Paul Nicklen. Și pentru că iar am adăugat kilograme în plus la bagaj, am rugat-o pe Lynn, gazda noastră care lucrează la aeroport, să-mi pună o pilă și să treacă cu vederea greutatea bagajului. Cererea mi-a fost respinsă cu zâmbetul pe buze, iar eu i-am apreciat profesionalismul și integritatea, dar am rămas cu teama în suflet. Am trecut cu bine de check-in, motorul avionului s-a reparat între timp, iar eu am plecat din Churchill cu un singur gând: să mă-ntorc cât mai curând. Iar anul viitor să bat recordul de 61 de urși.