La primă oră, am debarcat la Nuuk. Apoi am fost în cursa contra-cronometru, ca să pot ajunge la timp la aeroportul spre Kangerlussuaq. Am vrut neapărat să nu plec de aici până nu vizitez muzeul de istorie (The National Museum of Greenland), unde am văzut unele dintre cele mai bine păstrate mumii din lume. Au fost descoperite de doi vânători în 1972 și datează din 1475. Șase femei și doi copii, dintre care unul de doar 6 luni, au fost conservați cum numai gheața o putea face. Se crede că bebelușul a fost îngropat de viu, fiindcă tradiția inuită spunea că, atunci când moare mama, copiii trebuie să se ducă odată cu ea. Obiceiul se pare că era unul practic, fiindcă nu avea cine să-i mai îngrijească, dar asta nu-i diminuează deloc cruzimea. Inuiții, cei mai zâmbitori și buni oameni pe care i-am cunoscut, trăiesc cu istoria asta în spate. Lumea a fost și este un paradox.

După ce m-am înfiorat la muzeu, m-am delectat cu scrierea vederilor. La fel ca la Svalbard, am replicat concursul „tu promiți, eu trimit” prin care oamenii au promis că pe 14 august nu cumpără apă la PET, iar eu le trimit o vedere de aici. Dacă s-au ținut de cuvânt, doar ei știu, dar cred că merită încurajată chiar și intenția. Știu pe propria-mi piele cât de greu e, atunci când sunt în oraș, să nu cumpăr sticle de jumătate ori de câte ori îmi e sete. Și problema e că, de cele mai multe ori, mă las învins și ajung să contribui încă un pic la marea de plastic a lumii. Mi-am pus panouri solare pe casă, mi-am luat trotinetă și mașină electrică, dar în lupta cu sticlele, mă simt înfrânt. De asta caut tot felul de tertipuri prin care să încurajez oamenii să mi se alăture, pentru că am văzut la alții că se poate. În Svalbard, la restaurant, îți torni singur apă din cană. Pe spărgătorul de gheață, la Polul Nord, am băut doar apă de la robinet. A fost bună şi gratis, ca orice drept pe care ar trebui să-l avem cu toții.

După ce am aterizat la Kangerlussuaq, m-am dus să-mi caut cazare. Într-o localitate atât de mică, cu 500 de locuitori, trebuie să ai stea în frunte ca să găsești un loc de dormit fără să-l fi rezervat înainte. Așa am ajuns într-o cameră cu 16 paturi. Eu, sensibilul, fițosul, dușmanul microbilor. În fața mea, doar paturi suprapuse, câte trei unul peste altul, cu perdeluțe verde închis, să nu se vadă prea bine impactul timpului asupra lor. Patul avea doar saltea, perna și lenjeria nu se puteau închiria pentru camera asta, doar pentru cele cu mai puține locuri. Oare de ce? M-am simțit ca și cum urma să dorm într-un cavou mirositor. Norocul a făcut să pot închiria măcar prosop și să fac duș într-una dintre cele 4 băi ce deservesc celor câteva sute de cazați.

M-am trezit nerăbdător să mă uit pe geam, să văd ce peisaj am de pe vas. Cred că e ușor de ghicit ce m-a așteptat. Exact, ceața!

Gândurile de aseară nu mi-au dat pace prea repede, iar în dimineața asta, când am văzut că totul e alb în jur, m-am amuzat singur la răutățile care mi-au trecut prin cap. Mi-am amintit toate discuțiile despre cât de capricioasă e vremea aici, cum totul se schimbă într-o fracțiune de secundă, cum ceața învăluie apele… Și am interpretat asta ca fiind un soi de protecție a naturii. Dacă nouă nu ne pasă de ea, construim aeroporturi și acostăm zilnic în port cu navele de croazieră, atunci trebuie să se apere și ea cumva, nu? Și atunci ne dă vreme instabilă ca să ne fie mai greu de zburat și de navigat. Măcar să ne facă drumurile mai lungi și mai dificile.

Așadar, a fost vremea de stat în casă și de editat. Cu atâtea plecări, nu știu când o să reușesc să parcurg toate imaginile.

Ce puteam face în ultima mea zi la Ilulissat, dacă nu să merg iar la shopping de cărți și albume fotografice? E suvenirul meu must-have din fiecare țară, dar nu știu cum se face, că cele mai interesante cărți sunt și cele mai grele, deci un stres teribil când împachetez bagajul. Acum nu doar că am găsit o carte de vreo 3 kilograme despre gheață, dar am luat una și despre Polul Sud, că nu se știe dacă mai am norocul să găsesc pe altundeva.

„Mall-ul” de unde le-am cumpărat se numește „Icefjord centre” și este locul unde se întâlnește istoria cu știința și cultura de aici. E un fel de muzeu cu o arhitectură specială, una cu natura, inspirată de bătaia unei aripi de bufniță polară. Am mers pe acoperișul de lemn cu view spre Disko Bay, unde am văzut de sus cum curg aisbergurile prin golf. Am înțeles cum gheața e o carte deschisă și cum putem citi prin ea trecutul, prezentul, și tot ea ne arată viitorul.

La prânz, am mâncat încă o dată (și sper că nu pentru ultima oară) halibut, peștele pe care l-am descoperit aici și cu care aproape că am făcut cură. E incredibil de gustos și, combinat cu sosul lor de paprika, provoacă dependență. E singurul deliciu pe care l-am descoperit aici, dar nici nu aveam nevoie de prea multe.

Noroc cu jurnalul, că așa îmi dau și eu seama în ce zi suntem și cum trece timpul ăsta parșiv. Se pare că azi e ultima zi aici, în Ilulissat, cel mai frumos loc în care am fost vreodată.

La fel ca până acum, la turul obișnuit cu barca am fost însoțit de ceață. Dacă nu aș fi văzut cu ochii mei cum se schimbă atmosfera, aș fi zic că nu ai ce face atâtea zile pe o vreme așa de capricioasă. Ce poți vedea? Doar că, odată cu negura, se schimbă și lumina, iar peisajul pare altul în fiecare zi. Chiar și astăzi, după 5 zile aici, peisajul m-a furat atât de tare încât nu am realizat când am făcut cunoștință cu un profesor de schimbări climatice la Universitatea din New York. Ne-am prezentat, am schimbat câteva replici și m-am întors la fotografiat.

Abia când am coborât de pe barcă, senin, mi-am dat seama că am avut lângă mine unul dintre cei mai importanți oameni pe care aș fi putut să-i întâlnesc, iar eu am plecat fără să-i pun vreo întrebare importantă și, mai ales, fără să-i cer datele de contact.

Mai toată dimineața mi-am petrecut-o încercând să-mi calibrez gimbalul și am reușit chiar înainte să renunț (ca-n viață). După experiența trăită în Svalbard, am realizat că oamenii au nevoie și de mici video-uri cu lumea de aici. Așa că am trecut peste încăpățânarea mea de a nu filma și m-am pus pe treabă. Mi-am dat seama că nu trebuie să fiu specialist în asta, iar Canon-ul meu aproape că face singur toată treaba.

Ceața nu a lipsit nici astăzi și am aflat de la Tuperna (ghidul meu pe apă) că este un fenomen mult mai des întâlnit decât în trecut și frecvent în fiecare vară. Mi-a povestit că ea este născută și crescută aici, în Groenlanda, deci poate vedea schimbările climatice mai bine ca oricine. Când era mică, mare îngheța iarna, iar pescarii făceau copci ca să prindă peștele. Acum, marea nu mai îngheață deloc. Pe atunci, iernile erau mai lungi și pline de zăpadă. Acum ninge doar de câteva ori, iar în rest, plouă. În schimb, se poate întâmpla să ningă vara iar furtunile sunt mai dese, în ambele anotimpuri. Totul e dat peste cap și imprevizibil. Sunt  multe de zis, dar cred că cel mai bine o să fac un interviu cu ea și-l public când mă întorc. Mă gândesc că, dacă scepticii sunt reticenți la informațiile date de oameni publici, poate reacționează mai bine la băștinași, la cei care trăiesc aici și povestesc din experiența lor, nu din povești și nici din studii. Ei simt deja mult mai acut ceea ce o să simțim și noi mult prea curând.

Prea multe nu am văzut azi, din cauza ceții. În schimb, momentul zilei a fost când am reușit să trec cu drona prin două găuri din aisberg, ca două ferestre spre o altă lume. Cadrul era ideal și am întors drona să mai fac o încercare. Chiar atunci, bucata imensă de gheață, mare cât un bloc cu multe etaje, a început să se dea peste cap cu forță, provocând valuri care ne-au făcut să simțim că trăim periculos. Năuc și mult prea acaparat de moment, am uitat de dronă și am luat repede aparatul să filmez. Am reușit să trag câteva secvențe, dar care s-ar fi văzut mai bine de sus, dacă mi-aș fi amintit că drona e chiar acolo, în mijlocul dezlănțuirii naturii.

M-am trezit la 7:30 dimineața, nerăbdător să încep o nouă zi. Nicicând, parcă, viața nu a fost atât de fascinantă ca vara asta, care mă găsește în cele mai nordice locuri de pe pământ. Nu mi-a fost ușor să ajung până aici și am muncit ani buni pentru asta, dar nimic nu s-ar fi putut întâmpla fără o stea norocoasă, undeva pe cerul meu. Până acum, nu obișnuiam să practic zilnic recunoștința, ca pe un obicei, dar de când am plecat pe drumul „La NORD de cuvinte”, gândurile bune mi-au fost alături de când m-am trezit și până când am adormit. Sunt recunoscător pentru ce trăiesc și realizez în fiecare clipă unde sunt, iar asta mă ambiționează și mai mult să fac totul ca proiectul ăsta să meargă mai departe, iar noi să putem pune capul pe pernă mai liniștiti și mai împăcați decât o facem astăzi.

Recunoștința continuă cu cele 6 sau 7 balene pe care le-am văzut în turul cu barca de azi dimineață. Trei ore am stat în larg și le-am fotografiat cozile și respirațiile ca niște fântâni arteziene. Toate au fost balene cu cocoașă (sau „Humpback whale”, în engleză) și sunt foarte des întâlnite în apele de aici. Am aflat că, spre deosebire de alte animale, se pot identifica ușor după coada lor unică, ce diferită în funcție de culoare, model, striații, și se poate compara cu amprenta umană, unică la fiecare dintre noi. Îmi imaginez ce fain trebuie să fie pentru cercetători și biologi, știind că pot să le identifice așa de ușor, ca mai apoi să le urmărească viața și comportamentul și să afle tot felul de minunății.

Am stat trei ore cu ele și am continuat și după ce am coborât din barcă – am încercat să dorm la prânz, dar gândul la balene și la poze nu mi-a dat pace, așa că am renunțat să mă chinui să ațipesc. Parcă sunt Rebin (vi-l mai amintiți din jurnalul de la Svalbard?), care nu vrea să piardă niciun moment în locurile astea și energia îl ține treaz 24 de ore. Îmi răsună și acum în minte, ori de câte ori simt nevoia de un moment de relaxare: „come on, bro’, let’s work! It’s amazing, we are not here to sleep”. Ca-n armata pe care nu am făcut-o, m-am simțit generalul meu. Mi-am dat ordin să muncesc și tot eu l-am executat. Am descărcat și selectat imaginile, cu dor de momentele alea faine de dimineață și cu gândul la cele ce vor urma.

M-a trezit o alarmă ca de incendiu. O alarmă falsă pentru mine, un exercițiu pentru groenlandezi. Se pare că fac exerciții în fiecare miercuri. De ce, nu am reușit să înțeleg.

Azi a fost o zi de acomodare. Dar m-am bucurat enorm de timpul ăsta liber ca să editez, pentru că am o groază de restanțe și multe fotografii din Svalbard pe care nu am apucat să le scot la lumină. Apoi m-am relaxat puțin la shopping, de unde m-am întors cu brațele pline de cărți și albume fotografice (deja am emoții pentru bagajul de întoarcere). Mi-am cumpărat și o căciulă National Geographic, ca să mă simt mai important, hihi. O port pe dos, că cică așa e cool.

Multe nu s-au întâmplat până seara, când am ieșit cu barca. Am navigat doar foarte aproape de țărm, pentru că ceața nu ne-a dat voie să explorăm mai mult și, pe măsură ce trecea timpul, atmosfera devenea din ce în ce mai albă. După o oră, nu mai vedeam nimic la nici un metru în față. M-am simțit pe altă planetă, parcă nu tot aici eram aseară, în mijlocul unui apus pictat de Dumnezeu. Sau poate că am prins momentul în care El și-a schimbat foaia și urmează să deseneze o altă capodoperă?

Am dormit prost, cu treziri din două în două ore. Și mă întrebam dacă am devenit paranormal peste noapte, singura explicație logică pentru pereții ăștia prin care am putut auzi vecinii de hostel cum respiră.

Am avut un start greu azi, dar mi-am mai revenit după ce am reușit să-mi beau cu greu ness-ul (nu am găsit cafea normală aici). Micul dejun l-am luat la aeroport, înainte să mă îmbarc spre Ilulissat. Apoi am decolat și am aterizat fără nicio peripeție. Am coborât din avionul mic și roșu, asortat cu pantalonii mei. Am avut un deja-vu și parcă retrăiam aterizarea din Longyearbyen, pe un aeroport mic, cu speranțe mari în față, într-o zi prea însorită.

Ilulissat este un oraș cu nici 5000 de locuitori, la 250 kilometri dincolo de cercul polar. Numele lui se traduce prin „aisberg” și tot aici se află fiordul Ilulissat, lung de 40 km și lat de 7 km, declarat patrimoniu UNESCO de aproape 20 de ani. Din el face parte Jakobshavn, simbolul gheții de aici și cel mai rapid ghețar din lume, care se deplasează cu 40 de metri pe zi și produce 10% din toate aisbergurile groenlandeze. Pentru că acum mai am net (din când în când), am citit că „se crede” că aisbergull de care s-a lovit Titanicului a fost „creația” lui. Și se mai spune că dacă s-ar topi integral, apa lui ar fi suficientă pentru toată populația Americii timp de un an de zile. Vorbim despre ghețarul care a stat la bazele multor studii despre schimbările climatice, „regele” Groenlandei și un punct de reper pentru orice explorator și cercetător. Încă nu-mi vine să cred că sunt aici…

Nu cred în gândirea pozitivă, dar sunt un superstițios convins. Așa se face că primul zbor, ce avea să mă ducă din București în Copenhaga (escala mea în drum spre Groenlanda), a avut poarta de îmbarcare numărul 13.

Ei bine, am început cu 20 de minute întârziere, apoi au mai pus o oră, și încă una. Nicăieri, nicio explicație. Televizorul care se actualiza constant cu noua oră era singura sursă de informație. Modest fiind, mă lăudam singur cât sunt de inteligent că am ales să plec cu două zile înainte de zborul spre Groenlanda. Old school de fel, urmăresc știrile zilnic, iar „bucuriile” făcute de Wizz Air pasagerilor, nu-mi erau străine. Așteptarea asta era cumva inclusă în marja de eroare, cu condiția să nu se întreacă măsura.

La un moment dat, gândurile mi-au fost întrerupte de un reprezentat al acelor companii care se ocupă cu zborurile amânato-anulate. Ne-a salutat cu respect și ne-a spus cum facem să putem recupera niște bani. Apoi ne-a dat „liber” de la el, cu prețioasa informație că așteptăm degeaba să plecăm astăzi…