Ultimele (și primele) îmbrățișări. Promisiuni că vom vizita China și Norvegia.

Prima dată când am văzut ambele nave în port. Origo și Freya stăteau una lângă alta. Parcă mă uitam la trecut și la viitor, Freya fiind cea pe care mă voi îmbarca în primăvară. E la fel de frumoasă și de…suedeză. Mai mare ca Origo și mai renovată. Abia aștept să-i fiu musafir!

Ultimul apus și cel mai galben dintre toate. Unde s-a dus vara polară?

Primul muzeu vizitat în Longyearbyen, North Pole Expedition Museum. A fost prea interesant și prea scurt timpul. Aproape am fugit dintr-o „expediție” în alta ca să pot vizita cât mai mult. Am lăsat în urmă un muzeu la fel de plin de emoții cum e de istorie.

Ultima panică și fugă spre aeroport, după ce am aflat că nu există autobuzul care „trebuia” să vină în port din 15 în 15 minute. Ultimul taxi, dar sper că nu și ultimul noroc.

M-am îmbarcat în avion, să zbor direct spre Oslo, cu un mic stop de alimentare în Tromso. Cu nervii la pământ, am aflat că trebuie să ne dăm jos din avion, să ne luăm toate sarsanalele, să le trecem din nou prin security, ca mai apoi să ne urcăm în același avion, pe aceleași locuri, cu aceeași destinație.

Simt că mi-e dor de România.

Azi am ales să fiu rebel și să zic „pas” programului. Nu m-a inspirat de niciun fel hike-ul pe munte, în căutare de vulpi polare, într-o zi fără nori pe cer. Știam că, și dacă le vom găsi, nu voi scoate nimic artistic din fotografiile alea. În plus, seara urma să ajungem în port, iar eu nu aveam nicio vedere scrisă pentru prietenii din social media care și-au asumat că nu beau apă la PET într-una dintre cele mai călduroase zile, în schimbul unei cărți poștale din vârful lumii. Le mulțumesc că au intrat în joc și că au fost așa de receptivi la nebuniile mele. Mai facem!

Așadar, a fost o zi de relaxare. Mi-am luat cafeluța sus pe punte, m-am așezat la masa rotundă, cu tricoul galben în soare și pixul cu urși polari în mână și am început să scriu până am amorțit și amețit (chiar dacă Origo stătea la vremea aia). Am făcut doar o pauză scurtă de lasagna și apoi am luat-o de la capăt: „Salutări de la Polul Nord”, „Cu bine, Rareș”. Cred că din școală nu am mai scris atât de mult de mână ca în expediția asta, drept dovadă și fontul meu cam arhaic și neexersat. Dar tare bun exercițiu e să pui pixul pe hârtie din când în când.

După vreo 5 ore de stat pe barcă doar cu Rebin și Hege (care mi-au împărtășit părerea că-i mai bine să stăm potoliți), am început să glumim și să ne panicăm în același timp că gașca nu se mai vedea întoarsă. Poveștile cu oameni mâncați de urși nu sunt legende aici și s-au întâmplat chiar anii trecuți. Ce-i drept, șansele ca un grup așa mare să pățească ceva, sunt infime. Dar tot ne doream să-i vedem mai repede. A mai durat o oră până când am zărit zodiacele și am rămas doar cu glumele. Evident că nu au văzut nimic și singurele poze cu care s-au ales au fost selfie-urile.

Am mâncat ultima cină în port. S-a lăsat cu un toast inițiat de Nanzi, care ne-a emoționat pe toți și i-a făcut pe unii dintre noi să săreze involuntar mâncarea, iar eu m-am abținut cu greu să nu fac la fel. Cu emoțiile la purtător, i-am chemat să-i filmez cum spun (în română) „Îți mulțumesc că iubești natura”. Nu le-a ieșit tuturor, așa că am acceptat să fim poligloți și să spună fiecare cum știe și poate mai bine.

Și pentru că aici „the night is young”, iar eu nu aveam chef de făcut bagajul, l-am luat pe Rebin și am plecat să mai explorăm Longyearbyen, la pas. Scopul meu era să ajung să fac o fotografie cu indicatorul care avertizează că sunt urși polari, pus strategic la cele trei colțuri ale localității. Mi-am dat seama că era unul mai departe ca altul, dar am crezut că pot. Mergeam ca prin vis, ca un Zombie cu pași grei, iar indicatorul părea că se îndepărtează tot mai mult. Am renunțat la jumătatea drumului și m-am concentrat să observ mai bine ce mă înconjoară. Am remarcat că toate țevile de aici sunt la câțiva metri deasupra pământului, la fel și casele care sunt toate construite pe piloni (poți trece pe sub ele, dacă te forțezi puțin). Am trecut printr-o pădurice de brazi uscați, păstrați ca amintire de la Crăciunul trecut, probabil în semn de dor pentru copacii care aici nu prind rădăcini. Păduricea era lângă hotelul contrastelor, Mary-Ann’s Polarrigg. Un hotel cu 4 stele desenate la intrare, dar construit identic cu o dărăpănătură din Vama Veche, de pe vremuri, hippie style. Aș putea să jur că-i făcut din carton. Dar avea atmosferă! În fața lui, trona un fost autobuz roșu, pe care-l foloseau înainte minerii. Agățate de fațadă, erau zeci de căști ca ale bucătarului nostru de pe Origo, moment în care am realizat că e forma de cască pe care tot minerii o foloseau pentru protecție. M-am apropiat de geam și am văzut un restaurant ca o grădină botanică, foarte verde și frumos amenajat. Am plecat de lângă hotel fără să înțeleg prea bine ce am văzut.

Înainte de somn, mi-am masat brațul cu gel calmant. Nu am fotografiat niciodată atât de mult timp și cu atât de puține pauze, încât să îmi amorțească brațul de la durere și să nu vreau să mai văd aparatul măcar câteva zile. Dar noaptea asta nu este despre văicăreli, ci despre recunoștință. Am ajuns cu bine, nu m-am îmbolnăvit, am aflat vești bune. Recunoștință pentru fiecare clipă aici.

Am mai realizat că niciunul dintre colegii de expediție nu (mai) fumează și m-am bucurat. Pentru ei, pentru mine, pentru toți. Am reușit să nu poluăm aerul arctic, să nu ne afumăm între noi și să ne prelungim viața măcar un strop, cât să ne mai rămână puțin timp și sănătate pentru mai multe amintiri din astea.

Chiar și fără tutun în viața mea, mă simt obosit. Dacă acum vreo două zile spuneam că aș mai fi stat o viață aici, ei bine…mi-e dor de canapeaua mea și de o zi de Netflix. Mi-e dor să adorm fără aparatul foto lângă mine și mâna întinsă aproape automat spre el (că niciodată nu se știe). Deși condițiile de aici sunt mai bune decât aș fi crezut, ceva mă face să mă simt ca-n armata de care am fugit toată tinerețea. Și pentru care am repetat facultatea intenționat, doar să nu mă ia și pe mine.

Dar programul nostru nu ține cont de epuizare (și bine face!). Azi am petrecut mai bine de 5 ore în zodiac. Ne-am dus cât de aproape am putut de un ghețar și am ascultat sunetul naturii. Bucățelele de gheață plutitoare cântau pe ritmul valurilor făcute de barcă, acompaniate de glasurile pescărușilor. A fost ziua în care toți am reușit să vorbim cât mai puțin și am stat concentrați la fiecare pocnet al gheții. Nu știu dacă țineți minte, dar în copilărie era ciocolata aia pocnitoare, care-ți exploda pe cerul gurii de parcă aveai o duzină de petarde. Imaginați-vă sunetul ăla pus lângă un susur de izvor. A fost incredibil! La întoarcerea de la ghețar, ne-am „abătut” spre locul unde ar fi trebuit să fie casa focilor. Și am avut norocul să le găsim chiar acolo, fiecare cocoțată pe câte o piatră și camuflată cu ea. Stăteau în toate pozițiile – pe spate, pe burtă, într-o dungă…și se uitau la noi cu ochii lor imenși, ca ai unui cățeluș plouat. Mă tot gândesc dacă viața le chinuie cu forma asta ciudată a lor, cu mâini mai scurte decât ale lui T-Rex. Dar măcar în apă presupun că o duc bine. Pe pietre, zici că-s scoase din desene animate. Arată ca niște sirene care-și țin codița în sus și se aplaudă singure când le iese figura. A fost terapie curată să le observ!

La prânz am gustat din supa chinezilor (care, judecând după cât găsesc, pare că-s mai odihniți ca mine). Era o supă clară, prin care se vedea doar o bucățică de pește. Nu avea niciun gust, doar puțină aromă de ghimbir. Am zâmbit din politețe și am trecut la cartofii-minune cu carnea de porc, pregătite de chef-ul nostru talentat.

Apoi am văzut o balenă care nu a vrut să ni se arate prea mult. Doar codița o mai scotea timid din apă, ca pe urmă să dispară în zare pentru câteva minute. Aproape că te plictiseai să aștepți, iar într-un final să vezi din nou codița în depărtare. Am plecat și eu cu coada între picioare, fiindcă tare mult îmi doream să fotografiez balene. Se pare că a fost o Minke Whale, cea mai mică dintre balene mari. Nu știam de ea până acum, dar numele ei mi-a rămas în cap, fiindcă îmi vine mereu să-i zic „Milky way”.

Seara ne-am îndreptat spre colonia de pufini, pe care am preferat să-i observ mai mult cu ochiul liber decât prin obiectiv. Nu vreau să mă laud, dar greu o să mai găsesc locuri ca în Islanda, Scoția sau Feroe, unde poți sta pe o insulă plină de pufini, iar ei să se apropie atât de mult de tine, încât să nu mai focalizeze aparatul. Ori aici ei făceau ture de la stâncă în mare și înapoi, iar noi stăteam pe nava-mamă și-i urmăream de la distanță.

Într-o pauză de fotografiat, mi-am dat seama că nu am explorat toată barca și am plecat în inspecție la subsol, să văd cum arată și restul camerelor. Mă așteptam la orice, dar nu să găsesc un pian pe hol! Nu m-am putut abține și l-am testat puțin. L-am certat că e dezacordat, când de fapt eu nu îmi mai aminteam bine notele. După mai multe încercări chinuite, am reușit un refren cât de cât decent pentru „Right here waiting for you”. V-am zis că de mult visam să fiu artist? Doar că nu mi-a reușit în muzică, așa că fac eforturi cu fotografia.

Când credeam că s-a terminat ziua, aflăm că ne urcăm iarăși în zodiac și mergem în căutarea vulpilor polare. Cred că pe la 22:00 ne-am îmbarcat, ora la care nu vedeam altceva decât un pui (de somn). Ca de fiecare dată, peisajul m-a surprins, iar lumina s-a dat în spectacol. Se simte apropierea toamnei, pentru că soarele e mult mai galben decât acum 10 zile. Începe să apună cu o viteză lentă, dar sigură. Atât de sigură, încât la un moment dat dispare de tot și stă ascuns pentru mai bine de 4 luni. Tare curios sunt cum e viața atunci, în noaptea polară, fără vreo urmă de vitamina D.

Revenind la vulpile polare, am reușit să vedem 3, toate sus pe stâncă – acolo unde păsările se odihnesc, se înmulțesc și au grijă de pui. Iar ele, hoațele, se furișează la cuiburi și mănâncă ouă sau puiuți speriați și pricăjiți…

Am ajuns înapoi pe Origo la miezul nopții și cred că a fost cea mai plină zi din întreaga expediție. Mă schimbam de costum, gata să intru la duș, cu gândul că mă culc flămând. Doar am mâncat bine la cină, nu înțeleg de unde foamea (cred că am ars calorii cu ochii după toate minunile de aici). Deodată aud o voce strigând „pizza, we have pizza!”. Era Hege, care ne anunța că bucătarul nostru nu a stat degeaba și ne-a pregătit cea mai bine venită surpriză. Ce ți-e și cu puterea gândului! (Hihi)

M-am băgat la somn fericit, împlinit, obosit și sătul.

Încă nu am descoperit cum îi cheamă pe ceilalți chinezi, dar am creat o conexiune cu încă unul dintre ei, pe care l-am botezat „Teacher”, pentru că am aflat că e profesor de Photoshop. Totul a început când stăteam mai mulți la masă și ne selectam pozele, iar el se uita în laptopul meu. A văzut un cadru recent, tras cu obiectivul wide, și l-a impresionat foarte tare. M-a iscodit puțin despre cum am ales încadrarea, mi-a făcut o poză la ecran și apoi a ieșit pe ușă. Când s-a întors, l-am văzut editând o fotografie, care pe moment am crezut că e a mea. Nu-mi venea să cred cât de bine a putut edita o poză făcută cu telefonul! Am râs cu lacrimi de talentul lui, ca să înțeleg mai târziu că era alt cadru, unul făcut de el copy-paste după ce l-a văzut pe al meu. A fost o zi în care m-am apropiat foarte mult de ei și am făcut schimb de impresii, de cultură și de imagini din locurile vizitate de fiecare. Mister Țai mi-a arătat o reclamă făcută de el pentru Jeep. Un spot superb filmat, cu nimic mai prejos de reclamele profesionale. Dintre toate naționalitățile de aici, de chinezi îmi place cel mai mult. Sunt atât de educați, de modești, de curioși și în același timp, atât de rezervați și la locul lor. Iar din cauza asta, e foarte ușor să-i judeci greșit. Mie doar îmi pare rău că nu am petrecut mai mult timp cu ei, de la început. Și mă tot gândesc cum o să păstrăm legătura, pentru că la ei sunt interzise toate rețelele sociale pe care comunicăm noi (Instagram, Facebook, Whatsapp etc). Măcar am învățat să zic un cuvânt în chineză. Le-am povestit că voi lansa albumul fotografic în octombrie și au vrut să știe cum se numește. Apoi au încercat să mă învețe cum se spune „emoțiile animalelor”. Am cedat, era prea greu. De fapt, mi s-a părut că mă descurcam grozav și pronunțăm cum trebuie, problema la chineză e că, dacă nu intonezi bine, ești pierdut. Așa am ajuns doar la „emoții”. Exercițiul ăsta mi-a dat ideea să-i pun și eu pe ei să vorbească română și să spună „Îți mulțumesc că iubești natura”. E un mesaj care vine din partea unor iubitori de natură și care ar contura frumos mesajele noastre pentru „La NORD de cuvinte”. Abia aștept să le dau și eu greu, hihi.

Am realizat iarăși cât de puțin mai e până la finalul expediției, așa că am ieșit special afară ca să trag o gură de aer arctic și să fiu atent la cum se simte. După un îndelung „hii, m-a prins mama!”, nu a fost cum mă așteptam. Nu e tare, dar în schimb e liniștit. Nu simți că ți se umplu plămânii de oxigen, dar îți crește inima odată cu fiecare nod parcurs în apele astea reci. Mi-e totuși dor de pădure și de puterea pe care numai copacii o au. Le simt lipsa și le înțeleg încă o dată importanța.

E bine tare fără prelungirea mâinii noastre, telefonul. Și e frustrant, totodată. Nu știi ce vești te așteaptă când îl pornești. Prefer partea pozitivă, pentru că e o experiență cu care nu știu când mă voi mai întâlni în felul ăsta, involuntar. În Harghita mai stăm noi prost cu semnalul – culmea, tot la urși. Dar niciodată nu am fost așa de deconectat ca acum. Oricând aveam posibilitatea să conduc niște kilometri și să apară liniuța. Pe de altă parte, dacă mai cuget puțin, lucrurile rele și chiar catastrofice, se pot întâmpla în doar câteva ore sau clipe. Și, cu tot semnalul din lume, se poate întâmpla să fii legat de mâini și de picioare. Sau să fie prea târziu.

Lipsa internetului mă face, în același timp, să mă îndoiesc de orice informație. Nu-mi trebuie Instagram, nu vreau să urmăresc viața altora și nici să citesc știri sau mesaje fără profunzime. Dar îmi lipsește verificarea lucrurilor pe care le aud. Chiar înainte să plec, mi-a spus cineva că un spărgător de gheață rusesc, de lux, a reușit să ajungă de curând până la 90 de grade Nord. Adică fix acolo unde nu trebuie să ajungi, unde nu e bine să ajungi și unde nu te alegi cu nimic dacă ajungi. Doar bifezi că ești „șmecher”. În lipsa altor surse, am luat de bună informația și am dat-o mai departe, cu disclaimerul că „am auzit și eu”. Așa că, oricâte prostii au spus alții sau mi-au ieșit mie pe gură, le-am luat de bune și ne-am îmbogățit reciproc cultura generală cu multe zvonuri. Of, și am tot zis că-mi fac o listă cu lucruri de căutat la întoarcerea în „civilizație”, dar am ratat task-ul ăsta cu desăvârșire.

Ne îndreptăm spre sud, pe același drum pe care am venit. Am lăsat gheața în spate și acum navigăm doar prin marea clară. Cred că putem face acest du-te, vino la infinit, că tot o să am parte de peisaje diferite, de lumină surprinzătoare și o să observ ce n-am observat niciodată.

Azi l-am auzit pe Rebin, pentru prima dată, zicând că e obosit și că merge la somn. Simt că are dreptate și că s-a instalat și în corpul meu un fel de letargie greu de descris. Spre deosebire de el, eu am dormit chiar mult. Doar că vigilența asta neîncetată, așteptarea continuă și emoțiile legate de incertitudine și nou, devin extenuante la un moment dat. Poate chiar când declari că îți pare rău că se termină și ai mai fi vrut să stai. Un exemplu viu că totul are o limită.

Am urmat și eu bunul exemplu al prietenului meu și m-am dus la somn. De data asta am reușit să intru în lumea viselor, chiar prea adânc, și m-am trezit ca din morți când Rebin mi-a bătut în ușă de parcă venise războiul. Sau de parcă aveam un milion de Frami la pupa. Realitatea a fost că acostasem de vreo două ore lângă un ghețar și nimeni nu ne-a trezit. A fost prima oprire atât de aproape de unul și aș fi avut multe cadre de tras, mai ales din dronă. Chiar și așa pe fugă, am reușit să-mi umplu cardul cu vreo 2-3 fotografii decente.

Azi a fost prima zi, după aproape o săptămână, în care am pus piciorul pe pământ. Sau în care am făcut „landing” cum se zice în termenii de expediție. Unde s-a întâmplat asta? Păi ne-am întors la locul morselor, pe care trebuia să-l vizităm încă din primele zile, dar atunci a fost ceață. Astăzi era ultima șansă și am avut noroc de vreme bună. Casa morselor e spectaculoasă. Stau înghesuite (că așa le place lor) pe nisipul fin de pe plaja rece, păzite de un mare ghețar în spate. Iar la intrarea pe teritoriul lor, au pus capcane sub forma unor pietre umede și alunecoase. Experiența cu ele mi-a umplut sufletul, pentru că prea rar am întâlnit animale care nu doar că te lasă să te apropii, dar sunt atât de curioase, încât vin ele spre tine. Uneori prea mult. Singura noastră grijă a fost să înaintăm foarte încet, cu pauze din când în când. Odată ce vedeam că sunt confortabile cu prezența noastră, o puteam lua iar din loc. Probabil sunt atât de obișnuite cu pericolul ursului, încât oamenii sunt ca fluturii pentru ele.

Înainte să ne punem cu burta pe plajă și să ne luăm poziția de fotografiat, am făcut un mic instructaj cu privire la posibila apariție a unui Fram. Eram bine păziți de Erlend și Svein, ghizii noștri care stăteau cocoțați fiecare pe câte un deal, cu binoclul la ochi și pușca pe umăr. Doar că urmele proaspete văzute pe nisip ne-au dat fiori pe șira spinării. Înțeleg că morsele nu sunt așa impresionate de apariția ursului, pentru că sunt mult mai puternice decât ei (pot ajunge să cântărească peste o tonă) și, în același timp, se apără bine cu caninii lor uriași. Drept urmare, urșii pleacă cu coada între picioare de la întâlnirea cu ele și merg în căutarea unei prăzi mai ușoare, așa cum sunt focile.

Morsele, la fel ca urșii polari, sunt specie vulnerabilă. Așa că sper să le fie (mai) bine de acum înainte. Mă întreb dacă o să reușesc să aduc o schimbare prin La NORD de cuvinte și dacă toate lucrurile astea au un sens și pentru ceilalți? Îmi răsună deja în minte mesajul de sustenabilitate pe care să-l spună morsele: „Îți mulțumesc că ești la fel de curios ca mine și cauți informații despre cum să protejezi natura.”

Închei ziua visând la balene. Am înțeles că sunt destule în zonă și e bine să fim pregătiți și atenți la semnalele păsărilor, fiindcă ele ni le indică, de cele mai multe ori (se adună în gașcă mare și dau rotocol în jurul lor). Dintre toate, Balena Albastră e cea mai impresionantă (cu ai săi 30 de metri și cele peste 170 de tone – cel mai mare animal cunoscut care ar fi existat vreodată, cam cât 40 de elefanți, 30 de T-Rex sau 2.670 de oameni). Dar mă mulțumesc și cu o Beluga sau o Minke Whale. Din păcate, azi nu a fost ziua lor. E curios de ce sunt așa de puține viețuitoare, când asta e cea mai bună perioadă din an pentru wildlife. Să fie doar o săptămână mai atipică?

Nu pot să vă las fără să știți ce am îmbucat. Și vă anunț că veșnicii cartofi copți minunați au devenit astăzi piure. Dar tare bine a mers cu chifteluțele alea!

A fost prima noapte în care spărgătorul nostru de gheață a luat o pauză. Și cred că toată lumea a făcut la fel. După cea mai bună cină din lume, o mare parte din staff s-a aruncat în hot tub-ul care credeam la început că nu e funcțional. Dar se pare că merge, și face bulbuci chiar și aici, cu iarna în spate. Când m-am băgat la somn, „mate-ul”, sau mâna dreaptă a căpitanului, a intrat în sufragerie doar într-un prosop legat la brâu, proaspăt ieșit din ciubăr și cu multă bună dispoziție. Mi-am dat seama că echipajul se simte bine și m-am bucurat pentru ei, dar m-am întrebat instant cum o fi să conduci o barcă mahmur și să jonglezi prin gheață ca la beție?

Îl mai țineți minte pe Fram cel mare de ieri? Ei bine, azi am descărcat fotografiile și nu înțelegeam de ce am atât de puține, când ar fi trebuit să văd doar alb în fața ochilor. Am verificat setările aparatului și am constatat cu STUPOARE că trăgeam cadru cu cadru în loc de rafală. Practic, în fiecare secundă din cel mai important moment de până acum, eu am fotografiat cu 19 imagini mai puțin. Nu ar fi fost o tragedie dacă ursul ar fi stat pe loc, dar pentru un moment atât de dinamic, când sărea peste gheață sau se scutura de apă…Prostia (sau emoția, dacă vreau să fiu mai blând cu mine) se plătește, iar eu sper că mi-am învățat lecția.

După ce am avut marea revelație, parcă mi-am dorit și mai mult să ne mai vedem o dată cu Fram și să-i demonstrez că merită să fie în fața obiectivului meu. Așa că am petrecut mult timp în camera de comandă, sus la căpitan, de unde puteam avea o privire de aproape 180 de grade în jur. Cumva, mi-am dat seama și că cei care trebuiau să supervizeze mereu și să se uite după urși, azi noapte au dormit neîntorși (nu presupun, ci știu din surse sigure, pentru că Rebin e neobosit și a stat la post toată noaptea). Tind să cred că și-n celelalte nopți a fost cam la fel, câtă vreme nu am fost niciodată treziți din somn ca să fotografiem orice vietate. Nu-i condamn, e normal să se odihnească, doar că promisiunea lor în momentul în care am decis să vin aici, a fost că cineva stă în permanență sus și veghează. Așa că am luat de pe masă binoclul lor Swarovski și m-am pus pe treabă. Într-adevăr, e foarte dificil să ginești un punct crem într-o mare de alb și puțin albastru, chiar și prin niște lentile de calitate ca astea. Nu după mult timp, îmi simțeam ochii obosiți de parcă stăteam aici de ore în șir. Și am devenit mai înțelegător.

Am uitat să spun că nava a pornit de dimineață, deși mă așteptam să mai stăm puțin aici. Dar se pare că încă mai e loc de înaintat puțin, motiv pentru care ne mai îndreptăm spre nord. Cum s-a pus în mișcare, mi-am amintit că efectul plasturelui pentru răul de mare ar fi trebuit să se ducă de ieri. Panicat, am rugat-o pe Jeanette să i se facă milă de mine și să-mi mai dea unul. Dar răspunsul a fost negativ, fiindcă mai are puțini și urmează să stea mult timp în larg. Într-un final, am făcut rost de niște pastile care se iau la 12 ore, deci probabil că sunt la fel de puternice ca antibioticele și trebuie să funcționeze. Poate sunt bune și la febră, care văd că ne ia pe rând și ne pune la pat pentru o zi, două. Chinezii au fost primii bolnavi, iar ieri a fost Hege. A venit în sufragerie tremurând mai ceva ca piftia. Era înghețată și căuta o pastilă. Am scotocit toți prin medicamente, dar până la urmă le-a luat pe cele ale chinezilor – că doar au fost deja testate pe pielea lor. Azi se simte mai bine – și mă întreb oare cine urmează?

La prânz am avut somon cu cartofii-minune pe care doar chef-ul nostru știe să-i facă. A fost foarte gustos, dar parcă nimic nu se compară cu tocănița de crenvurști și orez, de ieri. Poate pentru că era ceva ce nu arăta foarte apetisant, dar mi-a întrecut toate așteptările. La desert am avut cinnamon rolls. Am mai scris că o să-mi lipsească tratarea asta ca la hotel? Îmi pare rău că nu e la fel de apreciată și de chinezi, care aproape zilnic își gătesc câte ceva extra. Mi-ar fi plăcut să gust de câteva ori, doar că stomacul meu nu e prieten cu picanteriile lor.

După masă, am avut tupeul să cred că pot ațipi o oră la prânz. Nicio șansă! Mă gândeam doar cum o să ne iasă urșii în cale, iar eu dorm ca prostul și nimeni nu mă trezește. Îl mai aveam în minte și pe Rebin, care e hiperactiv, doarme 3 ore pe noapte și filmează nonstop. Parcă-l auzeam cum spune „Wake up, man! We’re here to work, not to sleep. Look at the view, it’s amazing. OMG, OMG!” – și am sărit din pat ca cel mai vinovat om de pe pământ.

Am renunțat la odihnă și m-am întors în sufragerie. Se simte oboseala în aer și pare că și alții s-au gândit la aceleași lucruri ca mine, pentru că preferă să ațipească aici în fund sau întinși pe colțar, decât să meargă în cameră și să rateze momentul. La masa chinezilor se joacă un soi de „piatră, foarfece și hârtie”, dar într-o versiune cu sticksuri. N-am înțeles exact regulile, dar până și ei au recunoscut că e un joc plictisitor.

Se pare că am ajuns la capăt și acum ne întoarcem spre Longyearbyen. Ce sentiment ciudat!

Mi-e greu să-mi amintesc cronologic când se întâmplă lucrurile. În general, mă ghidez după lumină și așa-mi vine să fac și acum. Scriu și închid ochii ca să-mi amintesc momentul zilei și încerc să-mi dau seama dacă era zi sau noapte, răsărit sau apus. Apoi realizez că aici e mereu lumină…

Ce vreau să spun este că nu mai știu la ce oră l-am văzut pe Fram cel vesel! Da, este al șaselea în șase zile. (Și acum parcă-i văd pe necredincioșii în încălzirea globală cum spun că, dacă am văzut atâția, înseamnă că numărul lor e mare și că la Polul Nord se trăiește bine, deci și noi suntem bine și schimbările climatice sunt o născocire). Ar fi tare fain să fie așa – să ne înșelam și să exagerăm cu toții, iar realitatea să fie roz-piersicuță, cu dungi albastre ca plasticul sticlelor. Și eu să stau înfofolit de dimineața până seara și să declar că era să fac degerături de la frig. Doar că, în realitate, au fost multe zile în care am ieșit pe punte în tricou. Iar statisticile din toată lumea (nu doar cele ale cercetătorilor britanici) arată viteza cu care se schimbă totul și cum o să ajungem să fim la fel de surprinși de noua climă cum suntem de zilele fără apă caldă în București. A devenit noua realitate, ne-am obișnuit cu ea, ne simțim prea neputincioși, așa că nimeni nu face nimic.

Dar ce vină are Fram cel vesel? E retorică întrebarea, desigur. El se plimbă ca și cum ar fi liniștit. Asta pentru că nimeni nu l-a studiat suficient încât să știe dacă gândește sau ce simte și cum simte și alegem să credem că nu are nimic nici în suflet, nici în minte. Și că e doar un alt animal care luptă pentru supraviețuire. Culmea e că nu am cum să-i contrazic pe cei care cred asta, iar descrierile și observațiile mele nu au cum să fie altfel decât subiective. Azi am ales să-l văd pe Fram cel vesel, cum altfel decât vesel. De aia l-am și botezat așa de…original. Și-a păstrat distanța față de Origo și, cum nu am putut să-l studiez decât din depărtare, am rămas cu cele câteva momente în care s-a rostogolit pe zăpadă și și-a aruncat în sus pernițele negre și moi. Ori când a făcut tumba din apă, cu săritura pe o parte! (moment pe care nici în documentarele lui David Attenborough nu l-am văzut).

În concluzie, nu am avut parte de multă interacțiune cu Fram cel vesel, pentru că a ales să stea departe de navă, iar noi am ales să nu ne apropiem deloc și să-l respectăm așa cum merită (mulțumirile pentru asta se duc organizatorilor, care se vede de la o poștă că iubesc animalele și că n-au niciun interes să sperie ori să agaseze viața sălbatică). Distanța mi-a dat posibilitatea să mă joc cu cadrele și să folosesc mai mult obiectivul de 100-500mm decât cel fix, de 600mm. Și nu am făcut-o doar constrâns de situație, ci și pentru că e stilul pe care l-am descoperit de curând și care, momentan, îmi place mai mult. Pot prezenta personajul în tot contextul ăsta minunat, fără să simt nevoia să mă apropii mai mult și să arăt fiecare detaliu.

Azi am văzut și trei foci, cocoțate pe gheață, tot departe. Dar avem și suflețele care vin aproape de noi și sunt chiar fericite să ne întâlnească, așa cum sunt pescărușii ăștia care s-au prins că barca le dă pește, așa că stau în spatele nostru și plonjează în apă după hrană. Trebuie să studiez ce specii sunt, dar una e sigur Chitiuachi (Kittiwake în original), că-i recunosc picioarele negre. De data asta am tras rafală și n-am niciun dubiu că am și cadre demne de expediția asta. Și ce dacă sunt „banalii” pescăruși? Sunt convins că nu avem „modelul” ăsta în România. Și, în orice caz, nu-l găsim pescuind prin crăpăturile de gheață.

Nu pot să ratez să prezint și cina. În seara asta am avut ren, cu veșnicii-cartofi-copți-de-nesăturat și un fel de peltea de fructe, pe post de sos. La desert mi-am desfătat papilele cu înghețată de vanilie, cu bucăți de ciocolată, bezea și banane, pierdute subtil prin crema fină.

Mi-am dat seama că nu l-am prezentat mai deloc pe Julius. Pe scurt, e din Filipine, dar trăiește de mult timp în America. E răcit (sau are ceva probleme cu nasul) încă de când a ajuns aici, așa că nu ezită să-și tragă mucii cu fiecare ocazie – la masă sau pe unde apucă. Altfel, e băiat bun și pare foarte curios, doar că simte nevoia să vorbească întruna, iar asta mă extenuează. Chiar și când pune întrebări, urmează să completeze el răspunsul cu toate informațiile pe care le cunoaște, indiferent că vorbim de știință sau de cum arată o masă de lemn. Mă uit la el și văd sketch-ul cu Florin Piersic – „castravetele e un fruct decotiledonat, de culoare galben-verzuie și face parte din familia Curcubitaceelor”. Și de la capăt.

Închei cu o lecție. Nu cea în care eu îmi setez aparatul corect, că am tras deja concluzia la asta. Voiam să spun că aparatul prietenului meu irakian s-a blocat din cauză că l-a ținut prea mult în frig și l-a muncit excesiv. Așa că acum, Rebin trebuie să ia o pauză forțată de la „work, work”, înainte ca și el, și aparatul, să intre-n burnout total. Ca-n viață!

Revin puțin la ziua de ieri, pentru că nu s-a terminat odată cu cina. Se pare că echipajul a aflat din nu știu ce surse că dimineața fusese văzut ursul într-un anumit loc. Așa că, după masă, ne-am îmbarcat iarăși în zodiac și am plecat în căutarea lui. Cele două femei mai în vârstă au vrut să stea în față și m-au dat la o parte cu eleganță. M-am enervat. Știu că normal e să ne rotim, dar acolo e singurul loc unde pot să manevrez cele două obiective fără să mișc prea tare barca și toate lucrurile din ea, ori să lovesc pe cineva. Oricum, știu că oftica mea a fost nefondată și că nu am mai multe drepturi decât ceilalți, dar oameni suntem. Mi-am asumat să fiu sincer în rândurile astea și, cum comunitatea de aici e o parte extrem de importantă a expediției și experienței în sine, mă gândesc că sunt importante de împărtășit și stările astea. Închid paranteza.

Revenind, ne-am plimbat mult și bine cu zodiacul, fără urme de urs sau vreo altă vietate. Nici măcar pescăruși nu erau. La un moment dat, vântul a început să bată puternic, dar probabil sângele meu încins de la frustrare și nervi, mi-a ținut de cald.

A fost o plimbare obositoare, în urma căreia simt că am rămas doar cu multe curiozități despre geologia locului. Am văzut munți cu nisip gălbui, o imagine la care nu mă așteptam. Ba chiar în câteva locuri s-au format plaje înguste cu nisip. La un moment dat am găsit un cadru simpatic, mai ales că cerul era clar ca oglinda și se reflecta frumos muntele în apă, dar nu a trecut nicio pasăre prin cadru ca să-mi placă cu adevărat. Păstrez totuși imaginea pentru documentarea locului.

Ne-am întors la nava-mamă și am selectat și editat pozele de la cliff până după miezul nopții, când am capitulat și m-am băgat la somn extenuat.

M-am trezit speriat la 3 dimineața. Am crezut că s-a rupt nava în două sau că ne-am lovit ca Titanicul. Nu știu ce comparație să găsesc ca să descriu sunetul. E ca atunci când pică zăpada de pe casă. Sau cum huruie mașina de spălat când întoarce rufele pe toate părțile la turație mică și le răstoarnă lent în cuvă.

M-am dezmeticit repede – am ajuns la gheață! Iar acum o spargem. A fost momentul în care bătăile de frică ale inimii au devenit bătăi de emoții și adrenalină. Am făcut ochii mari, am sărit din pat și am ieșit afară, să trăiesc pe deplin experiența. Afară, sunetul e mai puțin înfricoșător decât în cabină. În schimb, aerul e mai tare și mai răcoros. Nu am net ca să verific temperatura. Sper să nu fie placebo și să-mi imaginez asta doar pentru că suntem la 80 de grade Nord și peste tot în jur plutesc bucăți de gheață. Liniștea e deplină. Sentimentul e copleșitor.

Am stat lipit de aparatul foto mai bine de 4 ore. Suntem în Seven Islands, iar peisajul se schimbă cum clipești. Avem doi sori. Unul pe cer, și altul identic în apă, ambii cu halouri în culorile curcubeului. Totul e limpede și plin de reflexii. Albastrul are aici gama completă de nuanțe. Sunt culorile Polului Nord. Iar când cerul e traversat de nori, albastrul devine galben-portocaliu și te întrebi cum e posibil așa ceva. Nicio așteptare nu aveam de la lumină și, când colo, ea se dă în spectacol cu prima ocazie.

Treaz de la 3, azi am stat cu ochii pe ceas, să fiu primul la mic dejun. Mai ales că între timp am trecut pe la bucătărie și am văzut cum chef-ul nostru pregătește chiflele alea proaspete, cu mac, susan sau brânză. Acum realizez că el se trezește în fiecare zi la orele astea. Nu știu de când e în bucătărie, dar pe la 4 dimineața știu sigur că am făcut o poză cu el.

Abia am așteptat să termin de mâncat, ca să ies din nou afară. M-am simțit ca atunci când ningea în copilărie și mă rugam să nu se termine niciodată. Mă uitam la fulgi la fel de fascinat cum mă uit acum la iceberguri.

Afară, oglinda se aburise. Mai puțin metaforic: cel mai senin cer și cea mai limpede apă erau acum în ceață totală. Mai puțină vizibilitate, mai mult loc pentru imaginație. Puteam să visez mai ușor că lângă spărgătorul nostru de gheață se joacă de-a v-ați ascunselea un ursuleț.

Cu ochii închiși, zăpada cade mai puternic de pe acoperiș, iar mașina de spălat huruie exponențial.

Azi l-am filmat iarăși pe Rebin, cu rugămintea să-mi dea și mie câteva secvențe pe el nu le folosește. Eu încă n-am înțeles cum poți fi și fotograf și videograf în același timp. Și-mi pare rău că n-am descoperit secretul. Cred că pur și simplu trebuie să trec la treabă și să nu am pretenția să le fac la fel de bine pe amândouă. Dar îmi dau seama câte poți transmite chiar și printr-un clip banal de câteva secunde. La început zâmbeam când Rebin filma tot ce prindea, însă pe zi ce trece pricep că e o experiență unică în viață și, mai ales pentru cadre video, nu e nevoie de cine știe ce moment. Dacă în fotografie trebuie să ai lumină senzațională sau să prinzi un cadru unic, în filmare e suficient să ai un peisaj frumos ca să poți spune o poveste. Fotografia vorbește mai greu de la sine.

Tot scriu și-mi dau seama că am ajuns cu povestirea abia pe la 9 dimineața…Mai sunt atâtea de spus! Sper să nu adorm cu capul pe agendă. Mă uit în telefon să-mi amintesc ce s-a mai întâmplat și retrăiesc un cadru pe care cred că doar aici îl pot vedea. Cum spuneam, făceam pe asistentul cu Rebin, care vorbea pe limba lui, Dumnezeu știe ce, și stătea cu spatele la imensitatea care ne înconjura. La un moment dat se mișcă din cadru și văd un fenomen necunoscut. Deasupra apei trona un curcubeu alb! Un arc imens cuprindea marea și îmbrățișa gheața. M-am gândit la efectul Gloria pe care visez de mult să-l fotografiez, dar nu am avut ocazia. Iar acum văd ceva mai spectaculos, ce nici nu știam că există. Mulțumesc, cerule!

După o așa zi lungă și intensă, simțeam nevoia de somn ca de aer. Dar pentru că adrenalina îmi pompa în vene, am ales să merg în sufragerie și să editez. Atunci l-am cunoscut mai bine pe Mister Cai (a se citi „Țai” în chineză). Se uita cu admirație peste fotografiile mele și m-a întrebat de ce ale lui nu sunt așa de clare, deși are fix aceeași lentilă. Am încercat să depistăm împreună problema, dar e greu tare prin semne. Știe doar puțină engleză, iar când vedem că zâmbim tâmp unul la altul, o căutăm cu privirea pe Nanzi, salvarea noastră. Am aflat că Mr. Țai a fost și în Africa și în Tibet, de unde mi-a arătat câteva fotografii superbe cu o vacă specifică zonei, asemănătoare cu un zimbru. Apoi a venit la noi și băiatul cu Hasselblad la gât care, când mi-a văzut fotografiile, a zis că se duce să-și șteargă cardul. Am râs mult și recunosc că m-am simțit bine. M-am umflat puțin în pene, dar cred că mai mult m-am bucurat că am interacționat și cu chinezii și chiar ne-am simțit bine împreună.

Deși eram încă ofticat pe doamnele mai în vârstă, nu am putut să nu râd cu cea mai amuzantă (nu-i dau numele că poate o să citească cândva jurnalul, dar mergeți voi la paginile anterioare și faceți asocierea cu personajul). Mulți erau fascinați că au văzut sânge pe gheață și erau convinși că acolo se hrănise de curând un urs. I-am auzit vorbind, dar nu m-am dus să văd pata. La ce bun, dacă ursul nu-i acolo? Când vine doamna mai amuzantă la mine și-mi arată pe telefon gheața roșie: „Haha! Auzi la ei, zic că aici sunt urme de sânge! Dar nu e sânge, pentru că barca noastră e roșie exact la bază, acolo unde a atins gheața și a colorat crăpătura. Haha, și ei spun acum prostii în documentar!” Avea dreptate și aproape că am râs cu lacrimi împreună.

Nu trece mult timp și auzim cel mai frumos strigăt – „polar bear, polar bear!” Fugim cu toții la prova și vedem niște pixeli mișcători, crem, undeva foarte departe. Am descoperit că era tot Fram cu mama lui, dar alt Fram și altă mamă de data asta. I-am urmărit cu obiectivul ca prin binoclu, pentru că erau prea departe pentru fotografii. După comportament, am înțeles că era vremea ca mama să se despartă de pui. Da, acea zi…Cred că cea mai grea zi pentru un animal. Și-au continuat drumul la distanță – față de noi, dar și între ei. Am ratat un show de zile mari, fiindcă puiul Fram se oprea din când în când ca să mai facă o tumbă în zăpadă. Ca saltimbancul din copilăria mea. Vedeai pixelul de culoarea untului cum se mișcă pe gheață și, dintr-odată, din el mai rămâneau doar niște puncte negre – lăbuțele lui când stătea cu picioarele în sus și se freca de zăpadă. I-am urmărit până când mi-a obosit privirea.

Puțin dezamăgit, m-am întors la editat. Nu m-am așezat bine pe canapea, că Mister Țai strigă cu frenezie: „polar bear, polar bear!” Am ieșit din cabină și am văzut un urs mare, care venea din stânga navei de data asta (babord, tribord…nu știu) și se îndrepta ca teleghidat în cealaltă direcție, acolo unde au dispărut pixelii crem cu puncte negre la piciorușe. Fram cel mare era atât de pornit, încât abia am avut timp să mă așez pe burtă, să-mi îndrept obiectivul spre el și să-l prind în câteva fotografii. Dar a stat cu fața la noi! Mormăia întruna, de parcă voia să fie sigur că știm cu toții de prezența lui. Călca apăsat pe gheață. Clipeai, și vedeai apoi că s-a aruncat deja în apă și înota cu viteză spre următorul petic de zăpadă. Acolo unde bucățile de gheață erau mai apropiate, calcula cu precizie și făcea un salt perfect. În aer, părea jucărie de pluș. Când ieșea din apă, părea o sirenă nervoasă – conștientă de frumusețea ei mai ales când își scutură pletele-n vânt și în aer sar mărgele de cristal, dar prea grăbită să ajungă la ales. Am deviat rău. Vorbesc despre o sirenă, când în fața mea aveam cel mai fioros urs polar, nebun să se împerecheze cu femela ce ne-a salutat de departe sau flămând să mănânce puiul ce urma să se despartă de mamă. Natura are legile ei, nu tocmai ușor de înțeles câteodată, dar sigur mai logice decât ale oamenilor.

Fram cel mare a dispărut la fel cum a apărut. Repede. Mormăind fioros. Cu ținta bine definită. Dacă Origo ar fi fost mai mic, ar fi trecut prin el ca o săgeată. Dar așa, s-a văzut nevoit să ocolească nava mare de fier, după ce ne-a arătat de la câțiva metri cine e regele Arcticului.

Nu știu cum se face, dar astăzi a fost ziua în care cina noastră a fost aranjată afară, sus pe punte. A fost o seară festivă, care probabil a celebrat sosirea la capătul drumului. De aici, putem face manevre doar la stânga sau la dreapta.

Îmi dau seama că a trecut jumătate din expediția noastră. Sau poate pe ea o sărbătorim? Meniul de petrecere este un grătar sfârâitor, în cel mai nordic punct în care putem ajunge. Origo stă nemișcat de ceva timp și cred că mai rămânem aici vreo două zile. Mă gândesc că dacă stăm mai mult poate fi periculos, fiindcă gheața se mișcă și se poate compacta și strânge nava.

La aperitiv am avut o gustare cu creveți, ou și castravete. Un „bite” perfect. Urmat de grătarul perfect cu cartofii perfecți. Am avut până și puțină muzică într-o boxă mică. Ni s-a dat și sangria din partea casei, dar cum nu beau, m-am bucurat pentru ceilalți. Atmosfera perfectă, într-un peisaj de poveste. Oamenii râdeau, povesteau entuziasmați cum a fost pentru ei experiența cu Fram cel mare, iar în spatele lor trona liniștea. O mare întunecată la baza navei, aproape neagră, care se deschidea ușor cu fiecare metru în depărtare. Un cer gri lângă noi și o bucățică de lumină în zare, care colora marea în auriu. Peste tot, presărate bucăți de gheață, turcoaz în apă și albe la suprafață, unde era zăpada. Nu știu să descriu mai bine festinul de culori, dar l-a detronat cu brio pe cel culinar.

Salutări de la 80°53’44” Nord! În față, banchiza, sau „gheața împachetată”. Și speranța că va mai fi acolo. Că o vom lăsa să fie cât de intactă se poate. Cu mai puține fisuri…și mai multe visuri.

Mâncarea e perfectă, dar mi-a rămas gândul la somonul din prima zi. Doar atunci l-am avut la mic dejun, probabil e doar în zilele speciale.

Azi am fost la cliff-ul cu păsări și m-am simțit ca în celălalt capăt al lumii. Parcă eram la Polul Sud, înconjurat de zeci, sute de mii de „pinguini” gălăgioși ca la grupa mică (și zburători). Dar ursul polar nu mănâncă pinguini, pentru simplul motiv că nu se găsesc aici. Iar păsările mele se cheamă „Guillemots” în engleză. Nu știu cum se numesc în română, dar sunt rude foarte apropiate (aș îndrăzni să zic chiar verișori primari) cu alca mică. Așa că le vom numi tot alce. La prima vedere, diferă puțin machiajul, cu dungile albe care nu se intersectează sub formă de „V”, ci par a fi mai mult o prelungire a ciocului. Pe spate, poți jura că au doi ochi malefici, care te urmăresc din întuneric, gata să te amenințe imediat ce văd că bei apă din sticlă de plastic. Nu cred că le-am făcut cinste prin prezentarea asta, dar vreau să las scris că sunt niște păsări foarte frumoase, elegante și fotogenice.

Stânca este o imensitate impunătoare. Nu îi vezi capătul, dar știi că în spate cară un ghețar. Îl dau de gol două cascade subțiri, ce cad ca din cer cu forță și aterizează în mare. Culoarea pietrei poți să-ți imaginezi că a fost odată gri. Acum e albă ca varul, pictată abstract de găinațul alcelor și al pescărușilor. Pe alocuri, și mai ales la bază, mușchiul verde a împânzit rocile și pare un culcuș moale și alunecos pentru cuplurile îndrăgostite. Sunt cel mai fericit când reușesc să izolez unul sau două personaje de mulțime și cred că e provocarea supremă într-o mare (la propriu) de păsări.

Marea turcoaz și cerul senin abia se văd de păsări. E împărăția lor aici. Numai ele știu unde se duc și cum reușesc să nu se ciocnească. Nu de alta, dar se pare că bătaia le place destul de mult. În puținul timp petrecut aici (câteva ore, dar cu toții știm că niciodată nu-s suficiente), am asistat la numeroase bătăi între alce. Erau pe apă și probabil s-au luat de la cine a prins peștele prima. Dar lupta a fost cruntă, cu loviri puternice, salturi în capul celeilalte, băgatul ghearelor în ochi…Obosiserăm noi să le privim, iar ele nu se mai opreau. Nu ne-am dat seama cine a câștigat, dar am văzut mai multe învinse pe apă.

Nu pot băga mâna în foc, dar sunt destul de sigur că bătăliile se duc și pe stâncă. Sunt atât de multe și cuibăresc așa de îngrămădite, încât mi-e imposibil să cred că nu se iau la harță pe motiv de teritoriu. Mă amuză însă cum stau aliniate cu fața la stâncă, ca și cum ar fi pedepsite.

Înainte să plecăm, am văzut o imagine care mi-a rămas în minte. Pe o piatră în apă, undeva adăpostit de stâncă, un pescăruș trăgea cu forță de o alcă moartă. Deasupra lor pe stâncă, stătea o altă alcă și îi privea ca și cum înțelege ce se întâmplă, dar ăsta-i cursul vieții și nu are ce să facă, decât să spere că nu va fi ea următoarea.

Mi-am dat seama de gălăgia păsărilor abia când ne-am îndepărtat de ele și am reușit să vorbim fără să țipăm unii la alții și fără să mai râdă nimeni de noi – zgomotul lor, ca un râs sacadat de vrăjitoare, a fost asurzitor când am ajuns la cliff, dar puterea obișnuinței e atât de mare, încât după câteva minute abia îl mai băgam în seamă.

M-am întors pe Origo cu cardul plin, simbolul unei zile productive. În urma selecției, pare că nu mi-am băgat degeaba obiectivul la apă. A meritat și mirosul neplăcut, dar nu la fel de alungător ca cel din preajma flamingilor. Deși am fost avertizați, am scăpat fără găinaț în cap. Lucru tare bun, dar cred că în subconștient mi-aș fi dorit să se întâmple, de dragul amintirii și al frumuseții poveștilor.

Azi am scris mai devreme jurnalul, iar acum e ora cinei. Așa că abia mâine o să știți ce am mâncat (hihi).

În lipsa animalelor sălbatice, sunt mai atent la oameni și la comunitatea care deja s-a creat aici. Cum noapte e și ziua, de multe ori te fură peisajul și nu știi că trebuie să te culci. Deci pot spune, fără să exagerez, că stăm împreună zi și noapte. Camerele noastre de ștrumfi sunt suficient de bune pentru somn și citit, dar sufrageria rămâne locul unde ne petrecem mai tot timpul. Aici măncăm, edităm, ne bem cafeaua, ținem ședințe, răsfoim albumele foto de pe raftul navei.

Cel mai mult timp l-am petrecut cu Rebin, un irakian mutat în Norvegia la 12 ani. E cu vreo 5 ani mai mic decât mine, dar are o energie cum eu n-aveam nici la 20. Face un documentar pentru țara lui și e a șasea oară când vine în Svalbard, cu speranța că va găsi urși polari, cele mai importante personaje din film, dar pe care nu le-a întâlnit până acum. I-am spus să stea fără griji cât timp e cu mine (i-am povestit apoi toate pățaniile mele de fotograf norocos). El e cel care și-a stricat drona ieri. Azi, inspirat de bunătatea chinezului, m-am oferit și eu să-i dau drona mea oricând are nevoie.

Despre chinezi nu știu mai nimic. Azi am realizat că sunt un grup organizat și au venit cu Nanzi, ghidul lor. Pare că nu prea vorbesc engleză. Noi ne mutăm mai mereu de pe o canapea pe alta, dar ei și-au păstrat mereu locul, la aceeași masă. Nu le știu prea bine cultura, dar nu am putut să nu observăm că, deși mâncarea de aici e senzațională, și-au adus în bagaj pliculețe cu diverse sosuri și au fiert noodles, care, pentru ei, par să meargă mâncați cu orice. Azi au jucat cărți și au făcut multe genuflexiuni – pedeapsa pierzătorilor.

Fotografic vorbind, nu știu cine și ce face. Am tot auzit-o pe Jeanette (organizatoarea) că Erlend (ghidul) face fotografii spectaculoase, dar cum el e cel mai tăcut dintre toți, probabil nu o să descopăr curând dacă-i așa. În schimb, am trecut azi pe lângă Hege când se uita la niște imagini făcute în alți ani și mi-a picat fața. Cred că în tot Instagramul nu am văzut o fotografie mai spectaculoasă cu o balenă, așa cum este a ei. Despre Hege, nu știu decât că e norvegiancă și că i-a murit mama de curând, iar cu banii moșteniți a hotărât să vină în expediție. Este o doamnă mai în vârstă decât mine, mereu cu zâmbetul pe buze. Are un râs sincer și, oricât de clișeic ar părea, sună fix ca niște clopoței. Azi m-a întrebat dacă așa tare vorbim noi mereu, că-i vine să-și bage mâinile în urechi când stăm toți la masă. Am vorbit în numele meu și i-am zis că, într-adevăr, în Balcani e destul de comun să vorbești tare chiar și când nu e nevoie. După masă, tot în spirit de glumă, m-a întrebat dacă e nepoliticos să le spună chinezilor să tragă ușa după ei, că s-a săturat să o tot închidă ea. Ce-i drept, la cât e de grea ușa asta de fier și la cât sunt ei de mici, înțeleg prea bine că e un efort.

În contrast cu Hege este Eli, o altă doamnă norvegiancă, dar mult mai ursuză. E ieșită la pensie și de profesie „sleep researcher”. Sunt curios ce concluzii are după o viață de studiat somnul, mai ales că a fost și în Antarctica. Dacă-mi aduc bine aminte, cu ea am făcut cunoștință prima oară când am pus piciorul pe Origo. Mi-a povestit atunci că tocmai se întorsese dintr-un hike lung pe munții din Longyearbyen, cei care se vedeau și de la fereastra hotelului și mi se părea un efort doar să-i privesc. Când am auzit că-i norvegiancă, m-am lăudat repede că am citit și eu Jurnalul expediției lui Nansen, unul dintre pionierii explorărilor polare. Și cel după care, probabil, s-a inspirat Cezar Petrescu când l-a botezat pe ursul nostru, pentru că „Fram” s-a numit vasul lui Nansen, construit în 1892, iar numele înseamnă „înainte”.

Îmi place programul nostru cu mese fixe, pe care le aștept ca un copil cuminte. Doar că astăzi, cina noastră a fost întreruptă de un eveniment special. „Polar bear, polar bear”, am auzit strigând peste tot, de parcă aș fi fost în Piața Sudului și auzeam „țigări, țigări”. A început să-mi bată inima ca în cabinetul doctorului și am tulit-o în cameră să mă echipez. Mi-am dat seama că tot nu am primit costumul, așa că mi-am luat hainele mele groase. Când să ies pe ușă, o văd pe Jeanette în prag, cu costumul meu. Mă dezbrac, mă îmbrac iar. Sunt ca un eschimos. Iau rapid rucsacul foto și plec să stau la coadă pentru zodiac, ca să îmi asigur un loc bun. „Vesta de salvare unde-ți e?”, o aud pe Jeanette. Simt cum mă iau căldurile. Rezolv și problema asta și reușesc să mă urc printre primii în barcă.

De la distanță vedem că sunt doi urși, preocupați de o bucată mare de carne. Ne apropiem cu grijă și stăm pe loc când unul dintre ei face un pas în spate. În câteva clipe se obișnuiesc cu prezența noastră și își continuă siesta. Avem în față o mamă cu un pui de vreun an jumătate. Mă bucură să-l văd dolofan și bine făcut, aproape la fel de mare ca mama. Or fi avut des norocul de morse așa grase ca asta? Știu că pot devora la o singură masă între 35 și 70 de kilograme. Și e normal să înfulece așa, cât timp iarna găsesc greu hrană și sunt nevoiți să reziste chiar și 6 luni fără.

Par să fie destul de independenți. Puiul își vede de treabă fără să privească prea mult spre mamă. Oare simte că în curând se vor despărți definitiv? Oare ea se desprinde ușor-ușor de el sau îl lasă deodată singur? Cum nu știu povestea, aleg varianta care-mi place mie. Mă uit la pui cum se linge ca o pisică. Nu cred că îi place nici lui să-i agațe carnea de lăbuțe sau să aibă blana roșie de sânge. Își curăță fiecare centimetru cu grijă și mișcări atente, cât timp mama încă se mai înfruptă cu morsa.

Las un moment aparatul jos, ca să-i pot privi cu ochii mei. Am visat mult la momentul ăsta și sunt recunoscător pentru orice clipă petrecută aici, atât de aproape de ei. Sper ca, în tot ecosistemul ăsta, să le dau și eu animalelor măcar un strop din cât îmi dau ele mie.

M-am chinuit să fotografiez cât mai aproape de apă, aplecat peste zodiac, ca să am în prim plan un blur frumos albastru, cu mici valuri de la mișcarea bărcii. Dar scena, peisajul și lumina nu mă ajută deloc. Știu că nu o să fie nimic senzațional în fotografii, dar de data asta chiar nu mă oftic. E ok și cu urșii pe pământ, n-are nimic dacă sunt murdari de la cină, și nu mă supără nici măcar colierul mare și urât de la gâtul mamei (înțeleg că e pentru monitorizarea lor) sau bucățica de blană care-i atârnă la ureche ca un cercel pus strâmb. Pare-se că de curând s-a bătut cu cineva, fiindcă i-am văzut și rana pe partea stângă.

Am stat mai mult decât mi-aș fi imaginat cu ei și mă bucur că nu i-am stresat. Au plecat agale, când s-au săturat de morsă. Primul a fost puiul și, odată cu el, ne-am luat și noi la revedere.

Dar nu am spus că ursuleții nu erau singuri, ci cu un pescăruș adorabil. Se numește Ivory Gull (l-am văzut și pe coperta cărții cu păsări de pe navă) și înțeleg că e o specie destul de rară. Locuiește aici, în nord, și din când în când, îl mai vezi în preajma urșilor, profitând ca niște vulpi pe urma hranei lor (se mulțumesc și cu resturi). Zbura dintr-o parte într-alta, de parcă voia să fie sigur că-l prindem toți în cadru. Sau era fericit că a făcut ursoaica rost de mâncare cât pentru tot neamul lui. Oricum ar fi, pe mine m-a bucurat enorm și am un cadru chiar frumos cu el întinzându-și aripile, într-un picior, iar puiul de urs scuturându-și apa de pe față cu ochii închiși. Îmi place contrastul dintre ei. Pescărușul, ca o floricică plăpândă și veselă, care zboară printre uriașii planetei. Pescărușul, de un alb imaculat, iar urșii de culoarea untului și nicidecum albi, cum erau în imaginația mea (și probabil în a multor altora).

Ah, la cina întârziată am avut chilli con carne. Dar cum stomacul meu nu acceptă nimic picant, m-am mulțumit cu porția de pește de ieri, pe care nu am mâncat-o pentru că dormeam, ca să uit că ne legănăm. Altfel spus, tot răul spre bine.

A fost o zi bună!

Am aflat că nava noastră, odată reparată și cu toate alarmele funcționale, a trebuit să primească OK-ul de la inspectorul suedez (pentru că nava este suedeză, a trebuit ca el să vină special să o verifice).

Peisajul e frumos, dar nu spectaculos. Un ocean mare, luminos, înconjurat de munți-insule, care la un moment dat au dispărut de pe partea stângă. Și, odată cu asta, au venit curenții mai puternici. Iar odată cu ei, a apărut răul meu de mare. M-a luat panica, convins acum că pastilele nu au niciun efect. Ce mă fac atâtea zile? Am observat plasturii pe care mai toți îi au după ureche și pe care nu i-am găsit în farmaciile noastre. Cu fața mea de câine plouat, i s-a făcut lui Jeanette milă și mi-a dat și mie unul. Când mi-a picat, l-am lipit cu un alt plasture, doar-doar și-o face treaba și mă aduce pe linia de plutire. Cu riscul de a deveni una cu pielea mea. Baiul e că ține doar 3-4 zile, dar las gândurile negre pentru mai târziu.

La prânz am înțeles că am avut pește cu cartofi copți, dar eu dormeam și așteptam să treacă orele în care își face plasturele efectul. Când m-am trezit (și mă țineam bine pe picioare), munții erau deja înlocuiți de ghețari. I-am celebrat cu niște resturi de crumble cu mere, de la prânzul ratat.

Am trecut pe lângă Magdalenefjorden fără să vedem nimic, din cauza ceții. Ar fi trebuit să oprim aici pentru morse, dar ne îndreptăm acum spre o stâncă cu aproximativ 500.000 de păsări care o să se găinățeze în capul nostru. Pentru primul popas, zic că e destul de interesant.

Chiar dacă soarele e sus pe cer toată luna iulie, treaz și neobosit, lumina nu e atât de rea pe cum îmi imaginam. Norilor nu le pasă că nu există răsărit și apus, așa că se plimbă după cum îi poartă aerul polar, iar razele pătrund printre ei și se joacă cu lumină în apă, pe gheață, ori pe aripile vreunui pescăruș.

Nu mi-e dor de internet. Doar din când în când, mi-ar plăcea să am informații cu un singur search. Recunosc că acum nu mi-e clar dacă navigăm prin Marea Groenlandei sau dacă am ajuns în ocean. Unde se termină marea și unde începe oceanul? Cred că-mi fac o listă de lucruri pe care să le clarific când ajung acasă. Dar, până atunci, nu luați de bun tot ce spun eu și mai verificați o dată informația.

Un lucru e cert: caloriferul din cameră frige acum. O veste minunată, printre zecile de strănuturi din cabină.

Mi-am amintit că am văzut pufini pe apă. Mi-era dor de ei. Dar oare unde merg să cuibărească? Stâncile sunt departe tare. Of, trec și asta pe lista pentru internet.

Azi am primit și lecții de cum să ne comportăm în zodiac. Pe scurt, de când pornește alarma care anunță că am văzut un animal, trebuie să fim gata în cel mult 20 de minute (dar „we are just as fast as the slowest one”). Cam atât durează să coboare zodiacul pe apă. În timpul ăsta ne echipăm, ne luăm costumul de supraviețuire pe noi (pe care eu încă nu l-am primit) și așteptăm cuminți îmbarcarea. Îmbrăcămintea e foarte importantă, pentru că dacă unei singure persoane îi e frig, atunci cu toții ne întoarcem la navă (pentru că „we are just as warm as the coldest one”).

Închei cu vestea zilei. Cel mai entuziasmat coleg dintre toți și-a stricat drona chiar la prima oprire a navei, în dreptul unui ghețar. Nu vreau să-mi imaginez ce a simțit. Dar povestea e, de fapt, despre cum un alt coleg, chinez, i-a împrumutat drona lui și s-a oferit să-l ajute ori de câte ori are nevoie. Bunătatea nu are granițe și se simte bine în vârful lumii, unde nu ai pe nimeni altcineva.

Dar eram liniștit. Euforic. Cu gândul că ajung chiar prea devreme în port. Atunci aud recepționistul vorbind de taxi cu un turist și aflu că trebuia să-l fi rezervat deja, altfel trebuie să aștept vreo oră după el. Rog turistul să mă primească și pe mine în taxiul lui, fac trei ture de cărat bagajele până la mașină, pierd capacul de la aparat, mă ia amețelea. Dar ajung cu bine (și la timp) în port. Aflu că Origo, casa mea pentru următoarele 10 zile, are generatorul stricat. Asta înseamnă că o să avem cel puțin 2-3 ore întârziere. Și că am fugit degeaba ca nebunul.

Cu timp berechet în față, am cunoscut echipa și am făcut turul navei. Pentru o navă din 1955, aș zice că se ține bine, iar condițiile sunt chiar peste așteptările mele (scăzute). Aerul ei vintage îmi place tare. Surpriza a fost să văd grătarul „la etaj” (încă nu am învățat toate denumirile pentru structura bărcii), dar și un hot tube, care pare dezafectat și are o mătură în el. Nu cred că o să intre cineva, vreodată, în el. Steagul suedez e mai mare decât cel norvegian, pentru că nava e suedeză.

În caz de tragedie, ne-a făcut instrucția căpitanul (un bărbat înalt, care pare blând și foarte timid). Am reținut că trebuie să luăm pe noi un costum portocaliu, mare și greu. Și să facem o genuflexiune ca să iasă aerul din el. La final, ne-a urat ședere plăcută și poftă bună.

La cină am avut orez cu carne de ren și un sos dulce – se pare că am început bine. Desertul a fost înghețată de vanilie cu dulceață de afine, o combinație nouă pentru mine și super gustoasă. Ghidul nostru mi-a prezentat un album foto al celui mai celebru videographer din Norvegia. Mereu am fost de părere că nu poți să le faci pe ambele bine și trebuie să alegi. Multe fotografii frumoase, dar la fel de multe care nu au ce căuta în carte. Posibil să-mi fi dat ochii peste cap de câteva ori, dar sper să nu fi remarcat prea multă lume și să fiu iar perceput din prima ca un arogant și jumătate.

După cină, fără pic de chef, am intrat în cameră ca să despachetez bagajul. Nu am stat niciodată la cămin, dar îmi imaginez că așa e studenția. Cu paturi suprapuse, cu un birou mic, ca de ștrumf, cu o lampă de veghe în colț (perfectă pentru cartea mea, pe care ard de nerăbdare să o citesc). Fix un metru am la dispoziție pentru manevre. Dar apa la robinet e fierbinte și cu presiune decentă, iar asta mă liniștește.

Nu puteam fi atent la prea multe, mă gândeam doar când om lua-o din loc. Inițial trebuia să plecăm la 16, apoi s-a anunțat 19, iar acum, la miezul nopții, Origo încă stă nemișcat în port.

M-am băgat în pat înfofolit până la gât. Caloriferul e rece și mi-e teamă că n-a mers niciodată. Mi-am făcut un Theraflu, preventiv. Nu-mi permit să răcesc aici. Am luat și pastilele de rău de mare, dar am realizat că trebuiau luate cu o zi în avans (deci poate îmi prinde bine întârzierea asta infinită a plecării).

Simt că mă ia somnul și nu mai pot să veghez la plecarea navei, așa că trag toate perdelele, cu speranța că se face un strop de noapte în cameră. Lumina e prea puțin estompată…Resemnat, iau „Avocatul rebel” și continui să citesc ce-am început în avion și-n escala mult prea lungă din Frankfurt. Renunț după câteva pagini, pentru că mi se închid ochii. Mă mai uit o dată pe geam și-mi dau seama că mai există și un rând de rulouri. Le trag, și în cameră se face la fel de întuneric cum e în România pe la 9 seara într-o zi de vară, când soarele abia apune timid. Dar cum nemulțumitului i se ia darul, mă declar încântat de semi-obscuritate și închid pleoapele. Sunt gata să mă trezesc oricând, pregătit de întâlnirea cu ursul, care nu se știe niciodată când va fi. Dacă va fi. Îmi amintesc că sunt singurul care nu are costumul de supraviețuire, pe care trebuie să-l îmbrăcăm musai când ne îmbarcăm în zodiac. De fapt, Jeanette mi-a adus mărimea XL, dar din (ne)fericire nu este măsura mea. Așa că am rămas fără (și poate e mai bine așa, că nu știu cum mă pot mișca în el).